* Paul Blaj - Gillette, Editura Napoca Star, Cluj, 2014
Dacă aţi avea nevoie de un consilier pentru design interior, sufletesc, care va să zică, Paul Blaj v-ar putea fi de ajutor, dacă aţi fi de o anumită sensibilitate, uşor bacoviană (sau bacovianină! - sic!), uşor romantică, uşor „gothic-rock” (asta am inventat eu acum, deci nu cred să aibă mare legătură cu ceea ce este denumit la propriu rock gothic, adică Bauhaus, The Cure, Siouxsie & the Banshees, The Sisters of Mercy şi The Mission - în carte sunt aluzii, printre altele, la Skylar Grey, The Wanted, Nirvana, Blackfield, Anouk, Pink Floyd, jazz în general ş.a.), dar mai ales pur lirică.
Ca în cea mai nouă carte de poeme, care, însă, surpriză pentru cei care îl cunosc, este împărţită în două părţi (chiar dacă întreg volumul este subintitulat „poeme”), una fiind de poezie, a doua de proză scurtă…
Ca să-l citez, „e o prostie să povesteşti poeme”, deci voi face altceva decât să povestesc… Căzut sau nu între oameni şi umanitate, scriitorul este… ispitit de unele amintiri, ba chiar de ideea scrierii unui roman, care ar putea să stea sub semnul unui motto precum acest fragment: „îi era frică să creadă, dar se îndrăgostea din nou în timp ce scria despre minunatele femei din viaţa lui” (într-adevăr, sunt multe portrete memorabile de… muze!), fragment de găsit în cea mai consistentă proză scurtă, de aproape 25 de pagini, „Microbul de aur”. Unde găsim şi o definiţie cât se poate de lirică:
„- Ce este dorul pentru tine, dragul meu?
- Este o casă în care locuiesc genunchii tăi…”
Omul de „o sensibilitate înfiorătoare”, cu „o dorinţă acută de libertate şi frumos”, poate murmura „eşti elegantă ca o biserică în timpul unui cutremur”, se poate privi prin ciorapul ei agăţat: „se întoarce dorul în mine ca o barză într-o ţară schimbată/ (…)/ o pulbere ca praful de puşcă se varsă în mare/ tu aduni pescăruşi morţi/ scoici lucioase/ în arterele mele nu sunt geamanduri/ îmi povesteşti despre cum cade soarele pe tine/ zilele noastre s-au strâns ghem şi pulsează/ înspre ochi/ mi se sparg vitralii sub piele/ mă ridic ca un spasm dintr-o floare de colţ/ rămâne abisul în care se poate intra frumos ca în veşnicie” (p.22).
În rest, ca să mă întorc la celelalte 13 proze, acestea au multe trenuri, maşini, accidente, iubiri, baruri (uneori atmosfera este de David Lynch), sunt proze-jazz, cu improvizaţii, între două şi trei pagini de carte fiecare, schiţe, uneori lăsându-te confuz, alteori mofluz moderat, câteodată dorind continuarea. De multe ori mustesc de… poezie, care, ca şi în grupajul de poeme propriu-zise, sunt şi anticalofile câteodată, că doar vitraliile se mai şi sparg uneori şi cioburile pot răni…
Sau, cum ar spune un Cohen, „Poezia nu e o ocupaţie, e un verdict. Poemul e un lucru murdar, plin de sânge şi încins care trebuie apucat mai întâi cu mâinile goale”.
La Paul Blaj, poemul ar fi uneori un nou născut, necurăţat încă de moaşă ori de asistente, poetul observând şi o stranie legătură „de bucătărie” metafizică, poate prea puţin observată: „Era miezul nopţii, când poemele ies ca râmele după ploaie”…
Şi întorcându-ne şi la poeme, uneori cheia de lectură chiar poate fi depresivă: „în jurul vieţii mele nu mai e nimic de făcut// aş putea fi patefon în primăvara asta/ murdară/ ca un schimb de înjurături”… Sau: „sunt un sertar cu mizerii/ plin cu formol/ ultimul care află că înşeală/ de aceea/ plânsul tău intră crud/ printre beţivi/ iar săpunul acesta pare livrat/ dintr-un lagăr”…
Din (ne)fericire, realitatea se mai poate şi topi în jurul nostru (ca în „oameni născuţi odată cu frica”), împuşcăturile se aud, putem (scriitori şi cititori) „să fim ogarii” unor poeme revărsate (vânate chiar de părintele lor), care duc speranţa („un pai îndoit”) într-un mormânt inedit: „dă-mi o zi să mă îngrop/ în mobila veche de mahon/ cu un dicţionar/ să mă dezlipesc de sensuri cald/ cum se dezlipesc afişele vechi cu vremea”…
Când autenticitatea este „o coajă de banană pe care aluneci/ în suflet”, Paul Blaj spune „prezent” şi întinde o mână pentru ajutor: poezia nu trebuie să fie eufemism şi poate fi poemul doar „pe degetul tău mic două buburuze”, dar şi conştiinţa că „lui dumnezeu/ nu îi plac/ băgăcioşii în seamă./ morţii sunt aşa simpatici cumva şi foarte înţelegători/ o companie selectă chiar/ cărţile ştiu mai bine/ dar nu mă dau în vânt”…
În felul lui de hârtie, „cu o hartă în loc de suflet”, suflet în carne zburând, Paul Blaj „a scris” pe vitralii ascunse şi nu prea, din „cerneluri reci”, graffitti despre cum „ea” poate fi „liniştită ca un tratat de pace” şi cum „el” mai poate mima că există… şi ca un tratat de război cu frigul veşnic.
Poetul poate fi o mână „cu versuri tăiate”: „sunt un om simplu/ dacă tragi o linie galbenă/ pe asfalt/ şi o atingi cu buzele/ mă vei cunoaşte deplin”…
Finalul este al hainei poetului care încălzeşte îngerul: „şi m-am zgribulit (…)// am luat o piatră de lângă gară să îmi aducă aminte din ce/ sunt făcut…”
Citeşte şi: Cronică de carte: „E-atîta criză de Cuvînt!”
