În a X-a duminică de la Rusalii, la Sfânta Liturghie, în Catedrala Arhiepiscopală din Galați, și nu numai, s-a citit Evanghelia vindecării lunaticului, potrivit Sfântului Evanghelist și Apostol Matei. A slujit, după rânduială, Înaltpreasfintitul Părinte Casian, care a bucurat creștinii cu multe daruri duhovnicești, la Sfânta Împărtășanie, dar și prin cuvântul bun al Sfintei Evanghelii.
În contextul amintitei pericope evanghelice, la jumătatea postului Adormirii Maicii Domnului, am descoperit că pentru însănătoșirea noastră trupească și sufletească, trebuie să urmărim împlinirea a trei imperative cerești, trei necesități de neînlocuit, fără de care sufletul nostru ar seca: rugăciunea, credința și postul.
În esență, ni se relatează drama unui părinte și a copilului său, a unui om, care având un copil „lunatic”, posedat de duhuri rele, merge întâi la ucenici și îi roagă să facă ceva, să-l vindece. Ucenicii nu reușesc să vindece copilul, fiindcă erau „cu mult mai nedesăvârșiți”, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur; Încă nu fuseseră investiți cu har, darul Duhului Sfânt, episod întâmplat după pătimirea, răstignirea și Învierea Domnului și pogorârea Duhului Sfânt.
Neputința ucenicilor îl determină pe acest părinte - prea mult încercat în neputința sa că nu-și poate ajuta copilul - să se adreseze Mântuitorului, rugându-L să-i scoată fiul din acest necaz, fiindcă acel duh rău îl aruncă ba în apă, ba în foc...
„Și Iisus l-a certat și demonul a ieșit din el și copilul s-a vindecat din ceasul acela”, reținem din Evanghelia după Matei, care ne relatează întâmplarea în capitolul 17 (14-21). Pentru această minunată izbândă, a fost nevoie de voința tatălui, de puțina lui credință, mai ales, de dragostea lui Iisus, pentru semeni, Care întotdeauna împlinește voința Tatălui Ceresc, prin puterea dătătoare de viață a Duhului Sfânt.
„Coborând de pe Tabor, Mântuitorul Iisus Hristos tămăduiește un copil care - scăpat din brațele părinților - era posedat de un duh nebunesc, un duh rău care îl arunca în apă și în foc. Suferința lui poate nu este conștientizată de copil, dar este sfâșietoare pentru părinți. Tatăl său îl duce la ultima Instanță, la Medicul Hristos, fiindcă nu mai crede în nimic, neputând să-și ajute copilul. Văzându-L pe Domnul, Care coborâse de pe Tabor, acest părinte se împărtășește de lumină, apare în el oarece speranță, puțină credință. Până atunci este prăbușit total.
Cuvântul plin de har al Fiului lui Dumnezeu - Cuvântul Întrupat face minuni, asociat cu voința acestui părinte mută munții din loc, astfel încât doar prin cuvântul Mântuitorului, acest copil posedat de demon este vindecat”, a explicat Înaltpreasfintitul Părinte Casian.
În antiteză, Evanghelistul ne aduce în prim-plan puțina credință a unui tată care dorește să-și vadă copilul sănătos și, paradoxal, neputința ucenicilor.
Fiind întrebat de ucenici, de ce nu a putut face ceva pentru „lunatic” ca să-l vindece, Mântuitorul răspunde:
„Pentru puțina voastră credință. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune și cu post” (Ev. Matei 17, 19-21).
Expresia „a muta munții din loc” poate avea un sens figurativ, în ideea în care puțina noastră credință, asemănată cu o boabă de muștar, poate deveni viabilă, adăugând credinței puțină voință, rugăciune curată și post, mai ales, post de gânduri și de fapte rele.
Rugăciune, credință și post, toate asociate pot schimba, întâi de toate, atitudinea și mentalitatea noastră, pot ridica mintea noastră de la întuneric la lumină, de la preocupările mici, pământești, la cele cerești; de la vederea cu ochii fizici, la cea cu ochii minții, duhovnicești.
„Când ai în fața ta un om slab în credință, iar tu nu crezi in vindecare, cum să vindeci? Cum să vindeci, când tu ești slab? Toți suntem slabi! Necazul nu este că suntem slabi în credință, este dureros când nu ne recunoaștem slăbiciunile”, a spus Părintele Arhiepiscop.
Și slăbiciunile noastre trebuie aduse în fața lui Dumnezeu, fiindcă prin puterea sa dumnezeiască a ridicat din suferință nu doar copilul lunatic, ne ridică pe toți din păcat și neputințe omenești, dacă avem credință, măcar cât un bob de muștar. „Credința, rugăciunea și postul sunt aripile care ne înalță dincolo de boli, de necazuri și de suferințe; suferințe care îi vor fi ajutat și pe Sfinții Apostoli, pe urmașii lor să ridice din necazuri semenii”.
Credința, ca și dragostea, nu trebuie arătată cu surle și trâmbițe; „nu se laudă, nu se trufește”. Mai ales, nu gândește răul, ci trebuie să fie sinceră și ziditoare, dezinteresată și răbdătoare. „Credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute”, ne spune Apostolul Pavel (Evrei 11, 1).
Îl contrazice cineva pe Apostol?
Foto: Arhiva ADJ
