Sora mea vitregă are casă-n vârful dealului. După ce i-a murit bărbatul strivit de tractor în fundul râpii, a început s-o ducă şi mai rău. N-are aproape de nici unele şi nici nu dă semne că ar vrea să aibă, adică să se întrebuinţeze cum femeile din cest cătun binecuvântat cu trei fântâni, cu toate gospodăriile la marginea satului, cu schit, cu horă de Paşti, cu frică de hoţi şi de Dumnezeu. Sărăcia străluceşte-n bătătura bietei surioare. Se vede tocmai din vâ ...

O, caii mei!...o, caii mei!.../ (v)aţi dat istoriei temei,aţi sfărâmat (din temelii)/ mofturi de duşi, mofturi de vii...aţi rostuit descălecări/ pân’ v-a(u) dat sângele pe nări,până când mari şi mici şi goi/ au smuls şi sufletul din voi...acu, sub flamuri şi sub porţi,/ zac numai oase de cai morţi...urmaşii voştri sunt puţini,/ loviţi de blestemaţi seninişi de geambaşi cu cap uşor.../ (vai de sămânţa mamei lor!!!) Câţi mai sunteţi, cât mai sunteţi,/ vă rog ...

Mă aflu pe-un hol de Spital... Mare. Pe-un hol lung şi descurajator. Şi plin ochi cu suferinţă. Aştept trei doctori în medicină. Care nu (mai) vin. Ori vin, dar n-am eu răbdare. N-am răbdare pentru că am trei afecţiuni/ defecţiuni principale: una mecanică, una electrică şi una atomică. Şi încă nu mai ştiu câte secundare din fiecare categorie. Acest fel de aşteptare-i ca un fel de pedeapsă/ condamnare la ghilotină, dar nenea gâde întârzie, parcă dinadins nu vine să a ...

(la mormântul lui Dumitru Giurgea, Respect!) (!) se făcea că era o dată ca nici o dată -o dată să-mi fie de cald și de frig, de frică și de curaj,de luni și de duminică, de dor și de alinare,de fără de care nu se poate, de târziu și de mintenas (!)(!) și se mai făcea că aleargă spre mine - să mă prindă somnul cu vis pe viață și pe moarte,și să-mi s/pună o primă și ultimă întrebare:vrei să-l scădem pe ”aproape” din ”departe”,să-l adunăm pe ”depart ...

Sunt acasă, în casa părinţilor mei, în odaia cea micuţă, cu ferestruică înspre cel mai frumos Răsărit. Citesc pe-ndelete „Corbul” lui Edgar Allan Poe, în sublima traducere a lui Ştefan Augustin-Doinaş. Citesc acest poem al destrămării şi al descompunerii, al halucinaţiei şi al deznădăjduirii, al resemnării, dar şi al visării inexorabile... pentru că şi eu am avut o Lenore, cred că şi tu ai avut o Lenore, şi cred că şi el a avut o Lenore. Şi cred că fiecare a ...

Doamnă, cântă ţuţuveiul...!/... Nu înseamnă că porneşterâsu-plânsu primenelii,/ ultima şi prima datăpentru unii, pentru alţii...?/... nu-înseamnă treacă-meargăiar, şi iar, şi iar, întruna.../ până când o grea lăcată ferecă şi tăinuieşte/ capete şi capi şi capuri,suflete înalte, joase,/ flori de rând şi flori de vază...până când absenţa-ncepe/ şi spre-ncolo, şi spre-ncoace...şi (se) (s)cade totu-n sine.../ şi nimic nu mai vibrează? Iată, ce săracă ...

Se năruie oglinda...şi Zeii intră-n stânci./ Cresc aripile Tainei şi putrezeşte Cina./ Ce negură se lasă de-acum tocmai atunci!.../ Sunt iarbă până unde a ostenit Lumina!// Vine iarna peste mine, cu şenile de zăpadă./ Mi se-nfige-n creier Crucea subţiindu-se de ploi./ Am trecut de primul viscol, care-a vrut să mă revadă,/ şi am auzit strigându-şi teiul frunza înapoi!// Lunecărilor de sănii le sunt Îngerul aproape./ Oameni cu veşminte albe văd iubindu-se în ger./ Mi-e ...

Suntem... în... memoria... plitei.../ şi cred că v-aduceţi amintede laptele fiert, dimineaţa,/ de turtele multe şi sfinte,de alte şi alte şi alte/ râvniri ale foamei, de altezvâcniri ale frigului zdravăn/ în jurul secundelor calde,de ochii sclipind liniştire/ cu flăcări, prin rugă ştiută,aşa, de la unul la altul,/ cu „iartă-mă”, ”doamne”, ”ajută”,de nopţile negre şi albe/ când ultimul nostru tăciunetrăgea să se stingă... şi parcă/ părea că s-aude cum ...

Sărut mâinile mamei şi mă aşez pe covorul de frunze, faţă-n faţă cu ea! Când să încep a mânca din strachina cu chişleag, dinspre inima codrului apare Muma Pădurii, bucuroasă, sănătoasă şi însoţită de fiul ei, Silvan! În spatele lor, un lup! Şi zeci şi sute de păsări! Şi căprioare! Şi iepuri! Şi altele! Şi-l ascultăm pe lup: „uită că-s flămândul vânătoarei tale!/ de atâta foame, ştii că nu mai pot!/ nu am nici o frică, am să-ţi ies în cale,/ glont ...

(!) întinde arcul, domnule destins -eşti scumpa mea încredere-n salvare -sunt inutil, naiv sperietorlângă divina mea sperietoare (!)(!) nu am cerut (nicicând) nimic în plus,doar te-am rugat de pace şi iubire,dar nu te-ai îndurat să mă asculţi,şi sufletul mereu să mi se mire (!)(!) oare nici tu n-ai vreme de frumos?nici tu n-ai timp de pâine şi de sare?sufletul meu de cârpă nu mai vreasă strige - în zadar - „noli turbare” (!)(!) ce rost mai am când râsu-plânsu-i falsşi ...