Internaționala incoerenței nu are sediu, congres, statut și nici imn, pentru că nu are nevoie. Membrii ei se recunosc fără carnet de partid: apără astăzi cu înflăcărare ceea ce criticau ieri, predică valori pe care propria biografie le tratează cu mult mai multă flexibilitate și încheie alianțe cu adversari pe care, dacă am lua doctrinele în serios, ar trebui să-i repudieze și-n vis. Dar, în politica anului 2026, contradicția nu mai este neapărat un defect și pare să fi devenit chiar o metodă de lucru.
Ultimul exemplu spectaculos vine din Germania. AfD a obținut aproape 44 la sută la alegerile regionale din Saxonia-Anhalt, lăsând CDU la mare distanță și apropiindu-se de majoritatea absolută. Nu a câștigat Germania, cum graba rețelelor sociale ar putea lăsa impresia, dar rezultatul este suficient pentru a zgudui serios sistemul politic german.
Iar de aici începe comedia doctrinelor. Una dintre puținele formațiuni care nu exclude din principiu cooperarea cu AfD este BSW, partidul Sahrei Wagenknecht, venit din stânga radicală. Stânga și dreapta radicală descoperă că se pot întâlni foarte bine pe terenul opoziției față de imigrație, al neîncrederii în establishment, al criticii sprijinului pentru Ucraina și al unei relații mai conciliante cu Rusia. Potcoava ideologică despre care vorbeau politologii pare că și-a apropiat atât de mult capetele încât riscă să devină cerc.
Peste toate tronează figura Alicei Weidel. Lidera unuia dintre cele mai naționaliste și conservatoare partide germane are o biografie care ar putea fi scrisă aproape ca o provocare adresată propriului program: economistă cu experiență internațională, fostă angajată Goldman Sachs, vorbitoare de mandarină, cu ani petrecuți în China și cu o parteneră originară din Sri Lanka, alături de care își crește copiii.
Problema, firește, nu este viața privată a doamnei Weidel, și tocmai aici stă frumusețea paradoxului. Fiecare este liber să-și trăiască viața cum dorește. Mai greu de explicat este cum libertatea biografică a liderului devine considerabil mai rigidă atunci când este transformată în program politic pentru ceilalți. În vechea politică i s-ar fi spus contradicție; în cea nouă i se spune marketing electoral.
Cazul Nicușor Dan
Nici România nu putea lipsi din această Internațională. Nicușor Dan reprezintă un caz mai discret, dar tocmai de aceea mai interesant. În ianuarie 2025, când își construia profilul pentru prezidențiale, declara că este creștin-ortodox, dar că „credința este ceva intim” și avertiza împotriva folosirii Bisericii în politică, spunând că politicianul care se agață de Biserică riscă să profaneze și politica, și credința.
Pe 1 septembrie 2026, ajuns președinte, îl găsim la Catedrala Mântuirii Neamului îndemnându-i pe tinerii ortodocși să-și mărturisească public valorile, nu doar în interiorul Bisericii, și pledând pentru ceea ce a numit un „naționalism sănătos”.
Luate separat, niciuna dintre aceste poziții nu este condamnabilă. Oamenii își pot schimba opiniile, iar politicienii, deși uneori uităm, sunt tot oameni. Numai că declarațiile publice au prostul obicei de a supraviețui contextului în care au fost făcute. Când în 2025 apropierea politicului de Biserică risca să profaneze credința, iar în 2026 valorile trebuie mărturisite public chiar dintr-o catedrală, schimbarea de registru merită măcar observată. Cu atât mai mult cu cât Nicușor Dan s-a declarat adept al valorilor tradiționale și a susținut de-a lungul timpului o poziție conservatoare în chestiunea familiei, deși el însuși nu este căsătorit cu partenera sa, Mirabela Grădinaru, cu care are doi copii.
Din nou, faptul că doi oameni aleg să trăiască necăsătoriți nu ar trebui să privească pe nimeni. Problema apare abia când „valorile tradiționale” sunt scoase din sufragerie și transformate în monedă politică. Dacă definiția lor este suficient de generoasă pentru omul de la tribună, poate n-ar strica să rămână la fel de generoasă și pentru omul din sală.
Noile punți doctrinare descoperite la Galați
Dar pentru a studia Internaționala incoerenței nu trebuie să luăm avionul până la Berlin și nici trenul până la București. Este suficient să coborâm în politica gălățeană.
Aici avem chiar un mic laborator experimental. George Stângă a condus ani buni PNL Galați, a fost senator și deputat liberal și unul dintre oamenii care reprezentau instituțional dreapta liberală în județ. Astăzi este în conducerea AUR Galați, unde a ajuns secretar general al organizației județene. Mai mult, potrivit propriilor declarații, peste 200 de persoane din PNL l-ar fi urmat în noua formațiune.
Probabil liberalismul și suveranismul au descoperit pe malul Dunării o punte doctrinară pe care Brătianu și Codreanu nu reușiseră s-o observe. Sau, mai banal, în politica românească doctrinele sunt asemenea hainelor de sezon: important este să-ți vină bine când ieși din casă.
Situația SOS România este și mai expresivă. Partidul Dianei Șoșoacă obținuse în 2024 trei parlamentari de Galați: Iosif-Florin Jianu, Ecaterina-Mariana Szőke și Olga Onea. În septembrie 2026 nu mai rămăsese niciunul în formațiunea pe listele căreia fusese ales. Olga Onea, fostă șefă a SOS Galați, a ajuns la AUR; Szőke figurează afiliată la grupul PSD, iar Jianu a ajuns în zona PNL.
Este greu să găsești o imagine mai frumoasă a politicii noastre. Trei parlamentari pleacă din același partid suveranist și se distribuie aproape didactic între AUR, social-democrați și liberali. Dacă doctrinele ar fi culori, la finalul mandatului am avea mai degrabă un tablou abstract decât o fotografie de partid.
Iar săptămâna trecută, senatorul gălățean George Ștefănache și-a anunțat demisia din USR și a devenit independent, reproșând filialei locale „inactivitatea asumată” și faptul că valorile promovate la centru s-ar dilua în teritoriu. Conducerea USR Galați a sugerat deja că independența ar putea fi doar o stație de tranzit spre o construcție suveranistă, lucru care, deocamdată, rămâne o acuzație politică, nu un fapt consumat. În politica românească există, de altfel, o interesantă particularitate semantică: „independent” nu înseamnă întotdeauna destinație, ci o gară de tranzit.
Fenomenul nu este deloc marginal
O documentare Digi24 contabiliza, la începutul lui septembrie, 35 de parlamentari care își schimbaseră cel puțin o dată grupul parlamentar de la alegerile din 2024. Într-un Parlament de 465 de aleși, vorbim despre aproximativ 7,5 la sută. Iar cifra spune doar câți au plecat la drum, nu și câte stații au schimbat: doi parlamentari au trecut prin câte cinci grupuri, alți doi prin câte patru.
La Galați, proporțiile sunt și mai spectaculoase: dacă luăm în calcul atât schimbarea partidului, cât și a afilierii parlamentare, cinci dintre cei 13 aleși în 2024, aproape 40 la sută, au schimbat deja macazul politic. Trei provin chiar din aceeași garnitură SOS România, George Ștefănache a coborât din USR în stația Independenței, iar Bogdan Ciucă a trecut de la PSD la PUSL, chiar dacă a rămas afiliat grupului parlamentar social-democrat. Față de media națională, Galațiul nu mai pare o filială a Internaționalei incoerenței, ci aproape sediul ei regional.
PNL, partid aflat în prima linie a discursului împotriva ascensiunii suveraniste, s-a dovedit între timp cel mai eficient recrutor din chiar această zonă: opt aleși proveniți din AUR, SOS România și POT au ajuns la liberali. PSD a atras, la rândul său, șase parlamentari din POT și SOS România. Frontierele ideologice par, așadar, mult mai bine păzite în discursuri decât la intrarea în grupurile parlamentare.
Așa că lupta dintre „partidele europene” și „suveraniști” începe să semene uneori cu un derby în care jucătorii își schimbă tricourile în pauză. Poate că nici nu mai contează foarte mult culoarea tricoului. Important este să rămâi pe teren.
Fenomenul depășește cu mult România
Suveraniștii europeni, preocupați obsesiv de independența națiunilor față de organisme supranaționale, descoperă avantajele cooperării internaționale între partidele suveraniste. Construiesc, cu alte cuvinte, o internațională împotriva internaționalismului.
O parte a stângii europene, care în ultimele decenii făcuse din deschiderea frontierelor și solidaritatea transnațională elemente importante ale discursului său, împrumută acum teme despre controlul imigrației. Dreapta, care propovăduia piața liberă, redescoperă tarifele, protecționismul și intervenția masivă a statului. Conservatorii devin revoluționari antisistem, iar progresiștii ajung să apere instituțiile, serviciile și ordinea constituțională cu o pasiune pe care altădată ar fi numit-o reacționară. Până și vechea împărțire stânga-dreapta seamănă cu un joc de șah în care piesele și-au schimbat culorile în timpul partidei.
Alegătorul contemporan, interesat doar de ce vrea să audă
Poate că aici se află adevărata schimbare. Nu asistăm neapărat la victoria unei ideologii asupra alteia, ci la pierderea puterii ideologiilor de a-i obliga pe cei care le invocă. Alegătorul contemporan nu mai cere întotdeauna coerență doctrinară, ci doar reprezentarea propriei frustrări. Nu-l interesează foarte mult dacă politicianul crede în toate lucrurile pe care le spune, atât timp cât spune suficient de apăsat lucrurile pe care alegătorul vrea să le audă. Politica a trecut treptat de la „spune-mi în ce crezi și îți spun cine ești” la „spune-mi cine te enervează și îți spun cu cine votezi”.
De aceea contradicțiile care altădată ar fi distrus cariere politice sunt astăzi absorbite aproape fără zgomot. Liderul globalizat poate conduce partidul naționalist. Milionarul poate conduce revolta împotriva elitelor. Politicianul care avertiza împotriva folosirii Bisericii poate descoperi virtuțile discursului religios. Liberalul poate deveni suveranist, suveranistul liberal, iar cel ales împotriva „sistemului” poate descoperi, după câteva luni, că sistemul oferă niște opțiuni surprinzător de confortabile.
Am putea râde de toate acestea
Și probabil merită, pentru că politica fără ironie devine repede religie, iar politicienii tocmai ne demonstrează cât de periculoasă poate fi combinația. Dar există și o parte mai puțin amuzantă. Când cuvintele nu mai obligă la nimic, „liberal”, „social-democrat”, „creștin”, „suveranist”, „conservator” sau „progresist” nu dispar. Sunt rostite tot mai apăsat, numai că încetează să mai descrie un sistem coerent de idei și devin simple mărci electorale, ambalate atrăgător și așezate la raft în supermarketul politic.
Internaționala incoerenței nu va organiza probabil niciodată un congres, pentru că ar apărea imediat problema imposibilă de a stabili cine stă la stânga și cine la dreapta prezidiului. Dar are deja filiale peste tot, de la Berlin la București și, după cum se vede, una foarte activă la Galați. Și are un avantaj enorm asupra tuturor internaționalelor din trecut: nu le cere membrilor să creadă în același lucru, nici măcar de-a lungul unui singur mandat.
