Există în politică momente în care alegerea corectă nu există. Există doar alegerea suportabilă. Alegerea care miroase urât, dar oprește ceva și mai urât. Alegerea pe care o faci știind că, peste un timp, exact cei care au tăcut atunci vor veni să-ți țină lecții de igienă morală.
George Scarlat a fost pus într-un asemenea moment.
PNL Galați ajunsese, sub George Stângă, într-o stare de oboseală toxică. O organizație nu se strică dintr-o dată. Nu crapă ca o țeavă înghețată. Se strică încet. Prin frică. Prin obediență. Prin oameni împinși la margine. Prin ședințe în care nimeni nu mai spune ce gândește. Prin decizii luate într-un cerc tot mai mic și suportate de un cerc tot mai mare.
La un moment dat, răul devine sistem. Iar sistemul nu mai pleacă rugat frumos.
Într-un asemenea moment, cei care vor schimbarea caută sprijin. Unde îl găsesc. Cu cine îl găsesc. Nu în cărțile de morală politică, nu în simpozioane despre democrație internă, ci în realitatea dură a unei organizații care trebuie scoasă dintr-un blocaj.
Se poate spune că Scarlat a intrat atunci într-o geometrie impură. Că a acceptat convergențe de moment. Că a stat la aceeași masă, vizibil sau nevăzut, cu oameni pe care în alte condiții i-ar fi ținut la distanță. Se poate spune asta. Dar trebuie spus și restul.
Scarlat nu a făcut acea mișcare pentru a se cocoța imediat în locul lui Stângă. După plecarea lui Stângă, în prim-plan a fost Paul Ichim. Acesta este un fapt care strică povestea comodă a vânătorului de scaune. Dacă Scarlat ar fi fost doar ambițiosul de serviciu, finalul era simplu: cade Stângă, urcă Scarlat. Numai că nu așa s-a întâmplat.
Aici începe partea pe care adversarii o sar, fiindcă le strică eticheta.
Scarlat a participat la o operațiune de desprindere de un mod toxic de conducere. Poate cu mijloace discutabile. Poate cu sprijinuri greu de povestit în lumină bună. Dar cu un scop politic real: scoaterea organizației dintr-o stare de degradare.
Asta nu îl face sfânt. Politica nu are sfinți. Are oameni care aleg, greșesc, plătesc și uneori mint. Diferența este aici: Scarlat pare să nu fi fugit de propria alegere.
Când vine nota de plată, omul slab spune că nu știe nimic. Că a fost o neînțelegere. Că alții au decis. Că el era prin zonă, cu mâinile în buzunar, privind democrația cum crește singură în ghiveci.
Omul cu caracter face altceva. Nu se declară fecioară politică după ce a trecut prin noroi. Spune, chiar și fără s-o rostească teatral: am făcut această alegere, știam că are costuri, am considerat că alternativa era mai rea.
Aici este cheia.
În politică, caracterul nu se vede când ridici mâna la vot alături de majoritate. Nu se vede când zâmbești în poză, cu cravata dreaptă și fraza lustruită. Se vede când rămâi lângă propria decizie după ce decizia începe să doară.
Acum, unii îl acuză de trădare.
Trădare față de cine?
Față de cei care au contribuit la căderea vechii conduceri? Poate, în lectura lor. Ei pot spune: am fost împreună atunci, acum trebuie să fim împreună până la capăt.
Față de linia noii conduceri? Poate, în lectura celorlalți. Ei pot spune: partidul are o direcție, iar cine se uită înapoi sabotează reconstrucția.
Dar între aceste două acuzații se află omul. Nu personajul de afiș. Nu caricatura utilă taberelor. Omul politic care a înțeles că, într-un moment dat, trebuia oprit un rău mai mare.
Eticheta de trădător este ușor de lipit. E ieftină, încape în titlu și face zgomot. Dar adevărul politic este mai greu de mestecat. George Scarlat a intrat într-o zonă gri pentru a rupe o dependență toxică. Iar zona gri nu devine albă doar pentru că scopul a fost bun. Rămâne gri. Dar nici nu devine neagră doar pentru că adversarii au nevoie de o țintă.
Aici se vede impostura moralizatorilor de ocazie. Oameni care au privit ani de zile cum organizația se degradează descoperă brusc puritatea. Oameni care au tăcut când răul era comod devin vocali când costul schimbării poate fi pus în spinarea altcuiva. Oameni care au confundat prudența cu lașitatea vin acum să predea curajul.
Nu ține.
Întrebarea serioasă este alta: ce era mai rău? Să lași organizația sub un model de conducere care o uza, o închidea și o făcea irelevantă? Sau să accepți un compromis politic pentru a scoate dopul din sticlă?
Scarlat a ales a doua variantă.
Putem discuta metoda. Putem discuta alianțele. Putem discuta consecințele. Dar nu putem falsifica miza. Nu era o joacă de orgolii. Era o intervenție într-o organizație bolnavă. Iar când organismul politic este infectat, medicul care taie nu arată niciodată ca un înger. Arată ca un om cu halatul pătat.
Asta este, de fapt, apărarea lui George Scarlat: nu puritatea, ci asumarea.
Nu spunem că a făcut o alegere frumoasă. Spunem că a făcut o alegere necesară. Nu spunem că a ieșit curat. Spunem că nu s-a ascuns după perdea când murdăria a devenit vizibilă. Nu spunem că a fost fără greșeală. Spunem că greșeala, dacă a fost, a avut un sens politic mai mare decât confortul personal.
Într-o politică plină de oameni care se declară nevinovați după fiecare incendiu pe care l-au aprins, un om care rămâne lângă propria decizie merită judecat mai atent.
George Scarlat poate fi criticat. Trebuie criticat, când greșește. Dar a-l reduce la „trădător” este lene intelectuală și propagandă de tabără.
Mai corect ar fi spus așa: a fost omul unei alegeri murdare într-un moment în care curățenia devenise pretext pentru inacțiune. A intrat în noroi ca să scoată organizația dintr-o mlaștină. Iar acum i se reproșează că are noroi pe pantofi.
Cam comod reproșul. Și cam târziu.
