Între 1 și 3 august 1977 a avut loc o grevă a minerilor din Valea Jiului, cu 35.000 de participanți. Minerii erau nemulțumiți de condițiile dure de muncă, de lipsa zilelor de odihnă, penalitățile din salariu pentru nerespectarea normelor, aprovizionarea precară cu alimente a zonei, însă principalul motiv al revoltei era prelungirea limitei de pensionare a minerilor cu doi ani, stipulată într-o nouă lege (nr. 3/1977) emisă de autoritățile vremii, neținându-se seama de durata mică de viață a muncitorilor din subteran, măcinați de boli profesionale și amenințați tot timpul de accidente.
În jur de 35.000 de mineri din Lupeni au decis, în seara zilei de 1 august 1977, să întrerupă lucrul. Li s-au alăturat imediat ortaci din localitățile apropiate: Uricani, Paroșeni, Aninoasa, Petrila.
Liderii minerilor au întocmit o listă cu 17 revendicări. Acestea au fost prezentate echipei de negociatori trimise de autoritățile de la București, alcătuită din Ilie Verdeț - vicepreședinte al Consiliului de Miniștri – el însuși fiind miner, și Gheorghe Pană, ambii membrii CPEx.
Promisiunile acestora nu i-au convins pe greviști, care i-au huiduit și i-au amenințat pe cei doi, cerând ca Nicolae Ceaușescu să vină în Valea Jiului și să garanteze personal satisfacerea revendicărilor.
Nicolae Ceaușescu a sosit la Petroșani pe 3 august, ”în vizită de lucru”, promițând satisfacerea integrală și imediată a revendicărilor minerilor. În lunile și anii următori s-au declanșat treptat și sistematic acțiuni de represiune împotriva minerilor, în special a liderilor lor, Dobrei și Jurcă.
Greva minerilor din Valea Jiului este considerată a fi ”cea mai mare acțiune revendicativă organizată a muncitorilor de la instaurarea comunismului în România”.
