Academicianul Constantin Ciopraga s-a născut pe 12 mai 1916, la Pașcani.
A urmat Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Iași, în paralel cu Școala de Ofițeri în Rezervă. Odată cu intrarea României în război, a fost trimis pe Frontul de Est, luptând până în 1942, când a fost luat prizonier la Cotul Donului de sovietici și ținut în diverse lagăre, până în 1946. Perioada prizonieratului a fost crâncenă, el supraviețuind în mod miraculos foametei și tifosului exantematic.
După eliberare s-a dedicat unei lungi cariere didactice. A început ca profesor la Seminarul Teologic din Iași, apoi a fost profesor de liceu, iar din 1949, profesor la Universitatea ieșeană, unde a îndeplinit, ulterior, rolul de coordonator al Catedrei de Literatură comparată (1963-1983). În 1956, și-a susținut doctoratul, la Universitatea din București.
Deși cea mai mare parte a operei sale conține monografii de scriitori români, eseuri și lucrări de critică și istorie literară, el a scris și versuri (volumul „Ecran interior”, 1975), un roman („Nisipul”, 1989) și un volum de memorii („Caietele privitorului tăcut”, 2001). A fost directorul revistei „Cronica”, una dintre cele mai apreciate reviste de cultură a anilor '70.
Studiile sale dedicate marilor scriitori, precum Hortensia Papadat-Bengescu sau Mihail Sadoveanu, constituie opere importante pentru înțelegerea literaturii române, Constantin Ciopraga rămânând în conștiința multor generații de filologi, scriitori sau cercetători ca inconfundabilul profesor de istorie a literaturii secolului al XX-lea. Temeinic și just în aprecierile sale, își încuraja studenții să cerceteze fiecare autor fără idei preconcepute și fără artificii retorice.
În ciuda neostenitei sale activităţi de profesor la Universitatea din Iași, a reușit să călătorească în multe țări din Europa şi Orientul Apropiat, să ajungă și în îndepărtatul Mexic și chiar să predea la Sorbona, aproape trei ani.
Constantin Ciopraga a reprezentat un model de intelectual, de om de cultură, de critic şi istoric literar. Distinsul dascăl ieșean, prin exemplul său ca profesor al Facultății de Filologie, a modelat zeci de generații de studenți filologi pe care i-a format în spiritul responsabilității și seriozității față de misiunea propagatoare de spirit care este aceea de profesor de română.
Preocupărilor sale majore de istoric şi critic literar li se adaugă cele de eseist şi foiletonist, precum şi cele de poet, romancier, autor de maxime şi aforisme, memoriale de călătorie şi traduceri.
A încetat din viață pe 2 februarie 2009, la Iași.
