Acesta pare să fie legământul Sabinei Penciu, cu ea însăși și cu Dumnezeu: o căutare tensionată, dar răbdătoare, a poeziei, a răspunsului ultim, revelator de ''noi clarități''. Nimic nu merită a fi scris înainte de vreme, oricât de insuportabile ar fi împunsăturile îndoielilor. Poetul, spune Rainer Maria Rilke în Scrisori către un tânăr poet, din care Sabina ne-a prezentat un fragment, trebuie să-și iubească singurătatea și să-și îndure nerodirea ca și când ar avea veșnicia în față, fără spaime și fără graba de a curma tensiunea întrebărilor. Poezia ca revelație, ca adevăr ultim al ființei, ca intensitate maximală a trăirii, nici nu mai are nevoie de o ars poetica, de aduceri din condei meșteșugite și de metafore migălite. Sinele adânc nu se poate exprima decât în forma poeziei desăvârșite. Nu e nevoie de cantitate pentru a exista calitate, crede poeta Anca Șerban, apreciind posibilitatea Sabinei Penciu de a scrie concis, clar și expresiv. Marius Grama ar fi dorit ca Sabina să aducă mai multe poezii, concizia unora dintre texte fiind resimțită ca o insuficiență a elanului creator. Diana Balmuș găsește că tonul Sabinei este mai senin decât de obicei, nu lipsesc imaginile dure, dar zbatarea pare să fie mai ușor acceptată, iar pentru Stela Iorga motivele recurente, substantivele tari (păianjen, mizerie, sânge, abator) dau seama de un univers poetic personal, transgresat însă cu luciditate și candoare: '' într-un cheag de sânge/ acolo am strâns toți păianjenii și celelalte resturi ale mele/ eu sunt propriul meu abator/ așa mi-am zis/ în timp ce tiranic număram în cearcăne/ câte morți au trecut prin palmele astea mici/ de care numai eu mă tem/ când Dumnezeu mă scapă din ochi.'' (introspecție de rutină)
Vineri, 10 februarie, ora 18:30, la sediul cotidianului ''Viața liberă'', ne va citi poeta Stela Iorga.
