Ţi-a mai rămas să faci un mujdei vârtos, din vreo cinci sau şase căpăţâni mari de usturoi. În rest, le-ai încercat deja pe toate şi nimic n-a mers. Iar dacă nici asta nu dă rezultate, o să fie de rău! Îţi mai rămâne ori să te închizi în casă, până dă frigul, cu plasele de insecte bătute-n cuie la geamuri, ori să te muţi cu totul prin Noul Bucureşti sau mai departe, spre Noul Sibiu, unde cică şi-ar face veacul mai puţine roiuri de gângănii însetate de sânge.
Curios e că, locuind la vreo 10 minute de mers potolit de malul Dunării, tu chiar eşti obişnuit cu ţânţarii şi niciodată nu te-au deranjat prea tare. De mic intrai în casă, seara, plin de bube roşii, semn că-şi umpluseră burţile cu sângele tău puzderie de ţânţari. Mereu te certa maică-ta. Puţin îţi păsa atunci.
Dar acum sunt peste tot. Sunt milioane. Nici măcar nu mai e nevoie să te duci spre Faleză ca să îţi ia urma un roi. Ajunge să ieşi, mai pe seară, până colea, la alimentară. Nici bine n-apuci să închizi uşa casei în urma ta, că te-au şi potopit. Mai întâi se apropie unul, bâzâind gâtuit, şi se izbeşte de obrazul tău, după care se îndepărtează. Dar nu te lasă-n pace prea mult. Se apropie din nou, cu zumzet parcă şi mai obraznic. O fi acelaşi? Îţi lipeşti cu ciudă o palmă peste faţă, cât de repede poţi, dar când te uiţi, ioc! L-ai scăpat! Între timp, te înţeapă altul, ascuţit, pe la glezna stângă. Simţi o mâncărime aproape insuportabilă aproape de umărul stâng şi, cât te scarpini, vine şi o pişcătură între omoplaţi. Înnebuneşti, dar nu mai ai ce face, că deja ţi-au dat de gust. Până la pâine şi înapoi acasă tot trebuie să mergi. Nici nu-ţi mai vine să râzi când vezi, vizavi, un nene care dă bezmetic din mâini, vrând parcă să alunge un roi de muşte care există numai în capul lui. Parcă tu cum oi fi arătând, de la depărtare...
Chiar te apucase disperarea, tot întorcându-te de la pâine alb la faţă, ca după analize. Atunci ai citit prin ziarele colorate că te-ar ajuta usturoiul. Ţânţarii, spun nişte cercetători britanici respectabili, îl urăsc. Nici tu nu prea te dai în vând după el, ce-i drept, dar brusc ţi-a venit să-l cumperi, să-l mănânci, să-l bei, să-l respiri şi să umbli din uşă-n uşă, pe scara blocului, predicându-i miraculoasele proprietăţi. Ai dat bani grei pe spray-uri şi pe odorizante care nu te-au ferit de ţânţari, când soluţia era la doar doi paşi de tine, în piaţă, de vânzare la kilogram. Clar, ăsta-i răspunsul: să mâncăm cu toţii usturoi! Să ne ungem cu el, înainte să ieşim din case. Să plecăm la plimbare cu buzunarele pline de căţei curăţaţi, ca să avem de ronţăit, la nevoie. Şi ori de câte ori simţim că aura usturoiată ni se risipeşte în văzduh, lăsându-ne vulnerabili atacurilor ţânţăreşti, să ne mai oprim pe la câte o terasă şi să luăm măcar câte o ciorbă de burtă cu mujdei. Să nu ne abţinem! Să nu-şi mai pupe niciun licean iubita fără să-i dea şi ei din parfumul lui de usturoi verde, proaspăt rupt din grădină. Să avem, la fiecare conferinţă, pe masă, castronele cu căţei cărnoşi. Să punem usturoi şi la prăjitură! Să ne ţesem haine din frunza lui!
Am creşte astfel vânzările de usturoi în toată ţara. Am fi pionieri, de vreme ce nimeni n-a mai încercat aşa ceva. Ar fi bine de ştiut totuşi cum se procedează în celelalte oraşe, ca să scapi de ţânţari. Tot bătrâneşte, stropind la timp împotriva insectelor, pe bani de la bugetul local, ca în anii trecuţi?
