Încă o piatră pusă la o zidire înceată, ca toate lucrurile trainice şi istovitoare! "Prin prezenta lucrare, am vrut să-l îndemn pe cititor să nu coboare în catacombele „moldovenismului” de la Odesa, ci să cunoască prinosul adevărat al conaţionalilor noştri în istoria acestui oraş. Un prinos eminamente făuritor şi civilizator”, scrie ziaristul român Vadim Bacinschi din Odesa, Ucraina, un vechi prieten al Galaţiului, în cartea sa de cercetare istorică şi sociologică „Românii la Odesa - Pagini de istorie (1764-2012)”, carte scoasă, aşa cum se cade pentru un prieten al nostru, la Galaţi, la Editura "Axis Libri" a Bibliotecii Judeţene „V. A. Urechia”. Bacinschi este un „militant lucid pentru românismul autentic”, îl caracterizează scurt şi cuprinzător directorul editurii şi al bibliotecii, prof. dr. Zanfir Ilie.
Subiecte puţin cunoscute
Ziaristul Bacinschi începe relatarea cu anul 1764, când ruşii au pus piatra de temelie a oraşului, apelând, ca guvernator, la serviciile francezului Armand de Richelieu, o pietricică în plus într-un mozaic etnic cu peste o sută de neamuri reprezentate aici, de la facere şi până astăzi - mai ciuntită fiind seminţia românească, botezată „moldovenească”!
Începând cu un capitol dedicat sfârşitului de secol XVIII, cartea se termină cu capitolul „În prizonieratul politicii boşevic-comuniste” şi ne arată că nici acum românii nu o duc prea bine. De altfel, un capitol se cheamă, cu trimitere la expropriaţii australieni originari, „Aborigenii moldoveni”. Vorbind despre un român de seamă, căruia Odesa îi datorează multe, mitropolitului Gavriile Bănulescu-Bodoni, aflăm că românul cu numele „trecut sub tăcere” şi azi, când apare consemnat doar ca grec, în statul în care românii sunt consideraţi „moldoveni”, autorul probează din nou că încă se aplică în regiune „o continuare a dogmelor sovietice” şi, se pare, Odesa chiar „îşi asumă rolul de centru al „moldovenismului”, adică al schimbării adevărului.
Bacinschi vine cu amănunte şi despre şederea lui Eminescu la Odesa, la tratament, în pagini de adevărată cercetare detectivistică. Scrie şi despre neamul Sturdzeştilor, cei care, prin vodă Mihail Sturza, au marcat şi procopsirea Galaţiului, ridicat la rang de Porto-Franco şi modernizat. Consemnează şi cererea de graţiere a unui condamnat la moarte, profesorul George Alexianu, guvernatorul civil al Transnistriei, care, sub ocupaţia armatelor aliate germane şi române, înglobase şi portul Odesa. Alexianu a fost executat după război de regimul comunist român, odată cu tot „grupul Antronescu”. Despre Antonescu, autorul scrie obiectiv, menţionând şi obsesiile antisemite ale mareşalului, şi insuccesul militar la cucerirea Odesei, datorat faptului că militarul nu a vrut, precum aliaţii germani, distrugerea, ci conservarea oraşului.
Scrie şi despre basarabeanul Gherman Pântea, cavaler al înaltului ordin Coroana României şi al altor decoraţii obţinute pe front, ajuns apoi, peste Prut, adjunct al directorului general al Ministrului de Război în primul guvern al Republicii Moldoveneşti, iar după Unire, preşedinte al Camerei de Comerţ Chişinău, apoi chiar primar al acestui oraş. Devine în 1941 primar al Odesei, având de luptat cu greutăţile refacerii unui oraş care a suferit distrugeri în război.
Bacinschi scrie şi despre înfruntarea „românism versus moldovenism” din perioada postsovietică: ca o „pârghie” întru blocarea accesului etnicilor români în viaţa social-culturală din Odesa, autorităţile ucrainene „s-au grăbit cu fondarea Asociaţiei Naţional-Culturale a Moldovenilor”.
O carte-demonstraţie
Editorul Zanfir Ilie scrie, printre altele, într-o scurtă prezentare a cărţii, înglobată în aceasta: „Ceea ce vrea să demonstreze Vadim Bacinschi (…) este că, după cum grăiesc documentele, când ceremonialul sfinţirii pietrei ei de temelie a fost săvârşit de Gavriil Bănulescu, episcop al Ecaterinoslavului, Hersonului şi Tauridei, provenit însă din Ardeal, trecând prin ctitoriile şi azi vizibile ale Sturdzeştilor, boieri de largă deschidere europeană, prin vizita, în 1885, a lui Eminescu, sosit aici pentru tratament, prin momentele de mare trăire unionistă din preajma şi de după 1918, prin evenimentele pricinuite de cel de-Al Doilea Război Mondial, când oraşul a devenit capitală a Transnistriei de atunci şi primea timp de câţiva ani o administraţie românească, despre care s-au spus şi lucruri bune (…), frumos şi recunoscută în toată lumea - Odesa.” A citi înseamnă a-ţi desăvârşi educaţia, a-ţi umple sufletul şi a plânge puţin pentru alţii, atunci când ţara îi strânge puţin de inimă pe românii împrăştiaţi de vreme, mai puţin norocoşi decât noi, iară istoria prea nouă şi „încălţată” pe întuneric roade ca un pantof nepurtat sau strâmb, îmbrăcat pe dos, în ţinuturi în care autorităţile nu-şi respectă prea adânc etnicii, aceştia răsuflă cu sfială, iar patria mumă se uită în altă parte…
CITEŞTE ŞI: CRONICĂ DE CARTE/ Dacă unii aşteaptă tătarii...
