CNVA-ul a fost o experienţă unică, din pachetul pentru segmentul de vârstă 14 - 19 ani pe care un oraş mic, provincial, din sud-estul ţării îl punea pe tava cu oferte făcute semenilor de către o ţară săracă. Cu bune şi cu rele, CNVA-ul şi-a păstrat constant eticheta de vârf de lance pentru o societate a cărei majoră preocupare era supravieţuirea. Un fel de profiterol printre îngheţatele de un leu şi şaptezeci şi cinci de bani, ar compara unii. Sau un pahar rece de bragă pe lângă un Cico stat în soare. CNVA-ul s-a dovedit constant o lume a extremelor. Un teren de luptă. Deşi invadat, liceul nu s-a dat bătut niciodată. Am avut genii printre colegi, dar ăştia erau bine amestecaţi cu progeniturile de bani gata ale nomenclaturii, masate mai ales în clasele de mecanică. Galoanele liceului, grele de responsabilităţile materiei, îi oprea totuşi pe diletanţi la porţile claselor de mate-fizică. Am avut profesori înţelepţi, cu carismă, dar şi găgăuţi care credeau că oricine poate fi dascăl, indiferent de calităţile lui ca om. Am avut de studiat materii superbe, ale căror secrete îţi tăiau respiraţia de emoţie, dar şi rubrici tembele, precum Cunoştinţe social-politice. Ghinionul nostru a fost ca Marx, părintele comunismului, a fost un filosof, că dacă ar fi fost om de ştiinţă ar fi experimentat întâi pe şoareci şi nu direct pe oameni. Am trăit visuri încununate de rezultatele la învăţătură, dar şi coşmaruri, terorizat de un stil de predare care se potrivea mănuşă cu timpurile, dar, de fapt, nu avea niciun drept să fie aşa. Mi-am făcut prieteni pe viaţa, dar am avut şi oameni de care nu am vrut să ştiu nimic după, odată scăpat.
Azi, CNVA-ul pare a rămâne acelaşi poligon de afişare a extremelor. O arenă, unde oamenii ţin neapărat să se exprime. Pe de o parte, 150 de ani de istorie. De cealaltă parte, o festivitate, de altfel, onorantă, patronată de Liviu Pop. Cu câţi de "o", dragă!? Câţi de "o" în Pop? Tare mi-e că scriem greşit cu toţii...
