Generaţia de suflet, aşa cum şi-a numit antrenorul Edi Iordănescu echipa, a avut un parcurs peste aşteptări la Campionatul European de fotbal. România a contabilizat o victorie, un egal şi două înfrângeri, care i-au adus o calificare în primele 16 echipe ale continentului (locul 13 în clasamentul final), rezultat ce poate fi considerat pozitiv, în condiţiile în care în momentul de faţă suntem pe locul 24 în ierarhia europeană, iar la turneul final am fost echipa cu lotul cel mai slab din punct de vedere valoric.
Tricolorii au reuşit toate acestea dându-şi sufletul pe teren, iar ambiţia şi determinarea lor de a juca de la egal la egal cu mai-marii lumii au fost răsplătite cu o emulaţie în jurul echipei naţionale cum n-am mai văzut de mult. Sute de mii de români şi-au întors faţa către fotbal, zeci de mii au ajuns pe stadioanele din Germania, iar susţinerea, necondiţionată de rezultate, de care s-a bucurat generaţia de suflet a depăşit toate aşteptările.
Cu toate acestea, în meciurile jucate cu echipele mari, Belgia şi Olanda, s-a văzut clar diferenţa de valoare dintre ai noştri şi ai lor, decalaj care până la urmă n-a putut fi compensat de... suflet, oricât de mult au încercat jucătorii români. Chiar şi cei mai fanatici suporteri au fost nevoiţi să accepte realitatea că suntem foarte departe de ce se joacă în marile campionate ale Europei.
Şi, din păcate, vom fi din ce în ce mai departe, pe măsură ce trec anii şi aşteptăm să apară noi Hagi, noi Dobrini, noi Dudu Georgescu, fără să facem nimic. Fotbalul şi, în general, toate sporturile cu priză la public au devenit o industrie, iar industria are nevoie de investiţii substanţiale.
În sporturile individuale este posibil să mai apară câte-un David Popovici, dar la echipe (de la baschet la rugby, nu numai despre fotbal e vorba) nu se (mai) poate fără o bază de selecţie susţinută financiar. E nevoie de o strategie naţională pe termen lung, cu investiţii masive în centrele de copii şi juniori, care să le permită acestora să descopere, să crească şi să livreze jucători de valoare într-un campionat care s-a umplut de fotbalişti de mâna a doua de prin Portugalia sau Balcani, tocmai pentru că nu există suficienţi români de nivel acceptabil. Pe termen scurt, e mai profitabil să-ţi faci treaba cu un străin, pe termen lung, însă, rezultatele sunt dezastruoase şi au început deja să se vadă.
Cei mai buni români au ajuns să joace doar prin diviziile secunde ale campionatelor mari sau în anonimele competiţii din ţările arabe. Iar la echipa naţională, când mai prindem câte-o calificare (la Mondiale n-am mai fost din 1998!), este din ce în ce mai clar că nu ne putem ridica la nivelul celor ce învaţă fotbalul într-o academie, nu pe maidan, oricât suflet ar pune jucătorii în meciuri şi oricât de entuziaşti ar fi suporterii în tribune.
