Astăzi se împlinesc 48 de ani de la cutremurul cel mare. Mă aflam în primul meu an de viaţă, aşa că socoteala e simplă, scad un an din câţi urmează să împlinesc eu. Deşi, evident, nu îmi amintesc decât cutremurele ulterioare, din '80, '90 şi de mai încoace, primul asemenea eveniment pe care l-am trăit mi-a fost povestit de nenumărate ori de către cele două bunici ale mele, una citadină, cealaltă, de la ţară, dar care, întâmplător, se afla la noi, la oraş, în vizită.
Când a început zguduiala, a vrut să fugă în curte, obişnuită fiind cu ograda ei de la ţară, unde, dacă se depărta suficient de casă, nimic n-o putea atinge. Ei bine, la oraş, curtea nu era nici pe departe aşa de mare şi exista riscul să cadă hornurile de pe imobilele din ambele părţi ale curţii, aşa că, din fericire, cealaltă bunică n-a lăsat-o să iasă, adăpostindu-se amândouă, cu mine cu tot, în tocul uşii. Ei, tocul uşii era unul serios, de casă boierească, din lemn masiv şi de cel puţin 60 de cm lăţime, acelaşi prag unde, câţiva ani mai târziu, bunica îmi agăţa leagănul, să fie cu ochii pe mine cât făcea mâncare. Cutremurul a trecut şi noi am scăpat, atunci, protejate de o clădire construită şi gândită în alte timpuri, clădire care, din păcate, acum nu mai locuieşte decât în visele şi în amintirile mele, la fel ca şi bunicile.
Multe cutremure din 1999 încoace, evident, nu la fel de serioase, am trecut în altă clădire boierească, sediul redacţiei noastre, despre care am toată nădejdea că va mai sta măcar încă 100 de ani în picioare, dacă nu dau unii de prin vecini cu bomba peste noi. Între timp, însă, sunt o mulţime de clădiri în oraşul nostru, inclusiv blocuri de locuinţe, cu risc seismic ridicat şi se pare că nimeni nu poate face nimic. Se tot aruncă motanul în curtea proprietarilor blocurilor, deşi, să fim serioşi, câţi dintre noi îşi pot permite costul unei consolidări la un bloc cu 10 etaje? De multe ori, proprietarii nici nu sunt toţi de găsit, unii au plecat în străinătate, alţii au abandonat sau semi-abandonat proprietăţile pe care, oricum, nu le pot valorifica, fiindcă nu le cumpără nimeni, iar, la o adică, dacă e să pice blocul la vreun nou cutremur catastrofal, nu e nimeni de vină, nu e aşa?
În realitate, mi se pare cel puţin strigător la cer să spui că e doar responsabilitatea proprietarilor, când, la o adică, solul cu probleme pe care este ridicat oraşul a fost considerat de autorităţi un risc peste care se putea trece, iar, anterior fatidicului 1977, nici măcar consolidări suficiente ale terenurilor înainte de construire nu se făceau, iar subsolurile tehnice nu erau nici ele absolut necesare, multe blocuri fiind construite pe pernă de pietriş, cu ţevile trecând direct pe sub fundaţie, fără vreo grijă ce se întâmplă dacă se fisurează vreuna.
Dar pe cine mai interesează adevărul în ziua de azi? Dumneavoastră, prin ce clădiri treceţi cutremurele?
