„Pe drum mergea un Guvernuş/ tâgâdâm pâş-pâş, tâgâdâm pâş-pâş/ Şi-n urma lui mulţi trepăduşi/ Tâgâdâm tâgâdâm pâș-pâș, tâgâdâm pâş-pâş”… Cu riscul de a crede că am dat în mintea copiilor - ori că m-a lovit gerul în cap - recunosc că refrenul acesta începe să-mi răsune în gând de câte ori dau peste vreo ştire cu şi despre „marea reformă”. Aceea care ni se pregăteşte de către guvernanţi.
Să mă ierte Cel de Sus, dar după ultima „reformă” a administraţiei ne-au crescut impozitele şi taxele de n-a mai rămas nici căptuşeala din bietul portofel. Aşa-i de jupuit de bani şi de griji!
La câte (ni) s-au redus după ultima încercare de „reformă”, jur că mi-e frică. Dacă ne mai reformează o dată Guvernul nu (mai) rămânem decât cu aţa de la… pardon, lenjeria intimă. Că aţa cu care tăiau bunicile noastre mămăliga e demult istorie.
Zău dacă pricep cum au reuşit guvernanţii ca din reducerile discutate, de 40 la sută din posturile ocupate în instituţii, să ajungă la o creştere de 70 la sută a impozitelor şi taxelor locale… Probabil că se petrece vreun fenomen misterios: cu cât „taie” ei mai mult, cu atât sărăcim noi mai adânc. Poate că nu taie, totuşi, de unde trebuie. De unde au şi ce, şi cât, şi cum. Pentru că, se ştie, reforma e ca un peşte care se împute. Dar se curăţă numai la coadă, nu de la cap.
În ceea ce priveşte reforma pensiilor magistraţilor… nici măcar „tâgâdâm” n-avem, chit că se tot ni se făgăduieşte şi, de fapt, se tăgăduieşte. Despre „pâş-pâş” nici nu poate fi vorba. Cine să se atingă de robele Justiţiei?!
Cât despre relansarea economică la pachet, pardon, „pachetul de relansare economică”… Mă întreb ce-a mai rămas în ţara asta de lansat. Şi cu cine. Pentru că ritmul în care ne îndreptăm spre un viitor incert este fix ca în noul cântec pentru copii: „Tâgâdâm pâş-pâş!”.
Cam ca mersul pe lunecuş când n-apucă autorităţile să intervină la timp cu sare şi material antiderapant peste pojghiţa de gheaţă sau polei de pe străzi şi trotuare.
Mă uit cu teamă peste oraş şi-mi pare că ritmul de dezvoltare al Galaţiului e tot „tâgâdâm pâş-pâş”. Şi nu din prudenţă - fiindcă graba strică treaba - ci pentru că nu e foarte clar unde mergem sau măcar încotro ne îndreptăm. La fel ca România însăşi.
Şi dacă nu cumva direcţia e una fără speranţă. Adică ne ducem tâgâdâm-tâgâdâm spre prăpastie. Şi dacă o facem pâş-pâş, măcar mai avem timp să privim în jur. Sau în frunte, către cei care ne conduc: „Pe drum mergea un Guvernuş/ tâgâdâm pâş-pâş, tâgâdâm pâş-pâş/ Şi-n urma lui mulţi trepăduşi/ Tâgâdâm tâgâdâm pâș-pâș, tâgâdâm pâş-pâş”…
Şi tot aşa, „tâgâdâm pâș-pâș”, ni se duce şi viaţa...
