Se vorbește mult despre „gap-ul de TVA” al României, cel mai mare din Uniunea Europeană. Întotdeauna pus pe seama evaziunii, a contrabandei și a indisciplinei fiscale. Și totuși, poate că adevărul e mai complicat.
În economia noastră există un mecanism tăcut, legal și perfect conform: exporturile și livrările intracomunitare. Ele se facturează la TVA 0%, dar cu drept integral de deducere. Asta înseamnă că firmele exportatoare, în special multinaționalele din industria auto, cablaje sau textile, pot cere rambursarea TVA plătit pe inputurile lor locale. Statul nu încasează nimic pe livrarea finală, dar plătește miliarde înapoi sub formă de rambursări. Nu e evaziune, e mecanism european. Și totuși, în statisticile oficiale, rezultatul arată la fel: TVA-ul nu se colectează. De aici, întrebarea incomodă: cât din uriașul gap de TVA se explică prin frauda clasică și cât prin însăși structura economiei noastre, orientată spre export și lohn? Cât pierdem pentru că banii se scurg în buzunarele rețelelor de contrabandă și cât pentru că jucăm rolul de atelier al Europei, unde TVA-ul se rambursează dar nu se colectează?
În plus, se mai observă un paradox: multe multinaționale raportează pierderi contabile ani la rând, dar nu pleacă nicăieri. Poate pentru că nu e chiar pierdere atunci când în fiecare lună statul îți rambursează TVA-ul și îți asigură lichidități. E greu de spus dacă asta înseamnă subvenționare indirectă sau doar funcționarea normală a mecanismului TVA. Un lucru rămâne sigur: pentru consumatorul român, TVA-ul se plătește integral la casa de marcat. Pentru exportatorul mare, TVA-ul se recuperează integral de la stat. Iar diferența dintre aceste două realități e ceea ce alimentează percepția că România are un sistem fiscal dezechilibrat. Poate că e timpul să recunoaștem că „gap-ul de TVA” nu e doar despre hoție, ci și despre o economie construită să producă pentru alții, nu să consume acasă.
