Veche colaboratoare a „Vieţii libere”, doamna profesoară Ioana Stoian ne-a propus să ne amintim de cel care a fost unul dintre gălăţenii care au uimit lumea – Virgil Tănase – într-un mod inedit. Unic. Să-l descoperim din perspectiva memoriilor sale din vremea liceului şi a anilor care au urmat. O reconstituire, dacă vreţi, a unui destin excepţional, pe măsura OMULUI care l-a trăit şi l-a scris: Virgil Tănase. Îi dăm cuvântul doamnei Ioana Stoian, să ni-l dezvăluie pe „Băiatul de la «Cuza». Virgil Tănase – aşa cum l-a cunoscut”:

Este greu, foarte greu să scrii pe scurt sau să faci o sinteză asupra vieţii și operei lui Virgil Tănase. Am senzația că-l nedreptăţesc. Totodată, gândesc că acum, în arta modernă se merge spre chintesenţă, de la simplu spre sublim. Și găsesc că este oportun ceea ce am scris. Un alt motiv al demersului meu este faptul că, pe 16 iulie, Virgil Tănase ar fi împlinit 81 de ani. S-a stins din viață acum un an.

Mi-am scuturat bine amintirile, așa că o să-l evoc pe Virgil Tănase, elevul de la „Cuza”, venit în clasa de „umană”, fiind exmatriculat de la Liceul „Vasile Alecsandri”.

„Ţonţu”

După șase decade și ceva, mi-l amintesc aievea: un băiat blond-șaten, înalt, tras prin inel, cu o ținută impecabilă. Chiar și uniforma, de la care lipsea matricola (uneori prinsă în bolduri), o purta cu eleganță. Drămuit la vorbă, atrăgea fetele prin eleganță și bune maniere.

În pauze era peste tot, sărea câteva trepte odată, scruta din priviri câte o colegă, desigur cu picioare perfecte și bust generos - „la femme éternelle” la care visa. Poate că din această cauză noi îi spuneam „Ţonţu”.

Sprintenă îi era și mintea: răspundea prompt și fără ezitare la întrebările profesorilor. Deși, la orele de clasă, așezat undeva în ultima bancă de la fereastră, citea, răsfoia mai mereu reviste și jurnale în limba franceză. Vorbea curent limba lui Molière. Cuvintele i se rostogoleau din gură, uneori chiar graseia. Doamna profesoară de limbă franceză, Maria Neagu, era încântată, noi îl admiram, poate că îl și invidiam.

Părea că trecuse deja printr-o școală. Și așa era. Era școlit și educat în familie, într-o familie de intelectuali. Tatăl său absolvise, în perioada interbelică, Facultatea de Drept. Vorbea curent franceza, ca, de altfel, toți intelectualii, mulți dintre ei școliți la Paris.

Onoarea – crezul familiei sale

Familia i-a implementat valori morale, onoarea fiind crezul lor. Onoarea l-a însoțit pe Virgil în toată devenirea sa ulterioară, neabdicând nici chiar sub presiune.

Tatăl lui, judecător, la 38 de ani, și-a dat demisia, neputând funcționa sub presiunea noului regim, totalitar, obedient „eliberatorilor”, „prietenilor de la Răsărit”. Pe scurt, într-o zi, domnul judecător Tănase a găsit pe biroul său o listă a proceselor cu sentința pronunțată, decisă în avans…

De atunci s-a dedicat familiei. Nu a avut probleme cu Securitatea pe motiv că luptase în Al Doilea Război Mondial și fusese rănit la un ochi. De la doar trei ani, copilul își amintește cum tatăl său răzuia chipul regelui Mihai de pe o carte pentru copii.

Mama lui Virgil Tănase, medic de profesie, a lucrat la Spitalul CFR. A trăit foarte greu suferințele fiului său, care nu voia să abdice de la valorile morale - onoarea, moștenită de la stirpea răzeşească a bunicilor săi.

Lăcrămioare nemuritoare

Ne consultam cu Virgil când era vorba de probleme mai delicate, de exemplu, cadoul de 8 Martie pentru doamnele profesoare, în special pentru doamna dirigintă. Pe atunci erau permise drept cadou florile, eventual într-o vază. Virgil opta întotdeauna pentru florile de o singură culoare, ce transmiteau delicatețe, rafinament, mesaj.

Ne invita deseori la el acasă, într-o casă de epocă, cu chiriași, care se află și acum vizavi de casa unde a locuit o perioadă poetul revoluționar Hristo Botev.

În camera lui Virgil, pe o măsuță, se afla o vază mică cu lăcrămioare uscate. A prins nedumerirea din ochii noștri și ne-a spus: „Vedeți ce frumoase sunt? Acum ele se numesc imortele (immortelles), adică nemuritoare”.

Apoi, nu mică ne-a fost mirarea când, într-un 1 Martie, toate fetele au găsit pe bancă câte un mărțișor.

„Fetelor, vreți să chiulim?”

În 15 iunie 1963 se termina școala. Se făceau pregătiri pentru examenul de maturitate (bacalaureat), dar și pentru banchet. Era ultima oră de curs, o căldură toropitoare. Ne dădeam unii altora bilețele de rămas-bun. Urma festivitatea de închidere a anului școlar. Bineînțeles, primul cuvânt îl avea secretarul Uniunii Tineretului Muncitoresc pe școală, care urma să ne vorbească minute în șir despre grija Partidului Comunist față de tineretul țării, despre recunoștința ce trebuia să i-o purtăm.

Îl aud și acum pe Virgil: „Fetelor, vreți să chiulim? Nu mai au ce să ne facă!”.

Și am luat-o încet-încet, după Virgil, până la Dunăre. Era prima oară când am simțit gustul revoltei. A fost prima și ultima dată când mi-am permis o asemenea abatere.

Banchetul a avut loc în sala de sport a liceului și acolo se impunea o ținută decentă, clasică: fustă plisată și bluză albă. Ţonţu și cu mine ne angajaserăm într-un Charleston, spre groaza profesorilor, care ne făceau semne disperate.

În comportamentul său se vedea clar că dorește să ne arate și o altă față a lucrurilor.

Deseori, schița, la repezeală, figuri legendare pe care le fixa cu pioneze pe pereții clasei. De exemplu, un Sisif încercând să-şi urce bolovanul în vârful piscului. Cu siguranță sugera propria viață, dat fiind faptul că de mic devenise incomod pentru regimul în care trăia.

Părinții l-au ajutat, formându-l ca om liber. La doar cinci ani mergea singur la cinematograf. Mai târziu explora, pe bicicletă, faleza Dunării, care pe atunci nu era amenajată și mirosea a mâl și a pește.

Și noi, elevii, mergeam duminica la muncă voluntară, însoțiți de doamna dirigintă. Utilajele formau terase pe mal, iar noi bătătoream lutul galben cu lopețile, tot în uniformă și cu matricolă. Noi proveneam dintr-o generație în care părinții nu le spuneau copiilor ce se întâmplă. De teama ca aceștia să nu-i dea de gol. Deja închisorile erau pline cu intelectualii, elitele acestui popor, așa-zișii „dușmani de clasă”.

Adolescentul Virgil Tănase era oarecum privilegiat. „Paris Match” îi era la îndemână. Cine știe din ce sursă citise, din biblioteca familiei, „Paludes” de Gide, „Les Thibault”, cele opt volume ale „Grand Larousse”.

Începutul calvarului

În 1963, Virgil Tănase a plecat la București și a intrat la Facultatea de Filologie. După doi ani a fost exclus din facultate. Și acolo devenise incomod, excluderea fiind înscenată, dată drept exemplu studenților. Apoi a urmat excluderea din UTC (Uniunea Tineretului Comunist), care a avut loc în amfiteatrul universității.

După semnarea ordinului de exmatriculare din universitate de către Tamara Dobrin, prorector, a fost trimis pe șantier, „la munca de jos”, în orașul său natal, ca betonist. După câteva luni, este chemat din nou la universitate de către profesorul Ioan Ianoși.

***

În același timp, teatrul, regia, pasiunile sale încă din copilărie, se cereau materializate. Dintre sutele de candidați la Teatru, doar cinci au fost admiși. Doar doi au terminat studiile, unul dintre ei fiind Virgil Tănase.

Am avut bucuria să-l întâlnesc pe Virgil, regizorul, la premiera piesei sale, „Fiarele”, în Galați.

Piesa se dorea a fi un manifest la adresa noii orânduiri sociale, șovăitoare, lacunare, de după Revoluție, în mrejele căreia era prins un copil. M-a rugat să stau până la sfârșit, să am răbdare. Din sala de teatru îl priveam pe el singur, alături de Doina Levintza, care semnase costumația.

„C'est mon affaire”

Virgil Tănase a părăsit România fără piedici, fiind un tip incomod, dar rămas în vizor. Din 1982 a început calvarul. În apropierea vizitei lui Ceauşescu în Franța, a publicat  faimosul pamflet „Ceaușescu, întâiul rege comunist”. Iată că, în ajunul weekendului de Paște din 1982, a primit o convocare la poliție, la secția D.S.T. (Direction de la Surveillance du Territoire). A aflat că urma să fie ucis împreună cu Paul Goma de un spion român infiltrat în Franța: Domnul „Z”.

Dar domnul „Z” avea un alt scop, acela de a-și aduce fratele în Franța. Iată, victimă și călău de aceeași parte a baricadei. Cu ajutorul oficialităților franceze, „cazul” fiind declarat rezolvat, familia Tănase a fost nevoită să dispară pentru câteva luni.

Dar „cazul Tănase” ajunsese și la urechile președintelui François Mitterrand. Indignat, acesta și-a anulat vizita oficială în România, deja stabilită. Toate bune, doar că dispariția „trebuia confirmată”. Doina, soția sa (sosită la Paris în martie 1982, împreună cu Toma, primul copil), s-a expus îmbrăcată în doliu. Familia, oarecum întregită (venise și mama, doamna doctor Larisa Tănase), s-a adăpostit mai întâi la Olivier Todd, în sud, apoi în Bretania.

Evenimentul i-a mai inspirat o carte, „C'est mon affaire”, apărută în 1983.

Din scris se câștigă foarte puțin, asta se știe. Scriitorul francez de origine română (nu a renunțat la cetățenia română) își completa veniturile, lucrând undeva la poștă sau portar pe Bulevardul Montmartre.

Cât despre copii, mai puțin. Fiul cel mare, Toma, s-a născut la București, iar Alexandru - la Paris, fiind botezat de Mircea Eliade. I-a ținut pe copiii săi departe de războaiele lui. Nu s-a întors în țară, cu toată nostalgia ce-l domina, pentru că nu a vrut să-i supună dezrădăcinării, așa cum a fost supus la rândul lui. Băieții nu au cunoscut odiseea tatălui lor decât în decembrie ’89, când toată televiziunea franceză redeschidea „Cazul Tănase”.

Dunărea, fluviul amintirilor sale

În țară venea foarte rar. Ne-am văzut la o întâlnire de promoție în 2003, dacă nu mă înșel.

Tăcut, prudent, n-am îndrăznit să-l provocăm la discuție. Seara târziu a fost găzduit de un coleg al nostru. Cu siguranță nu s-a mai regăsit în noi. Eram pentru el, se pare, tot niște elevi temători, ascultători.

Cel mai mult a stat în țară vreo trei săptămâni, în perioada noiembrie-decembrie 2013, la Mănăstirea Sâmbăta. Căuta liniștea, odihna pe care le găsește pe potecile înguste ale pădurii de foioase, scăldată în culorile toamnei.

A ajuns și la Sibiu, la Festivalul Astra, pentru proiecția filmului „Afacerea Tănase”, după „Leapșa pe murite”, a scriitorului. „Afacerea Tănase”, filmul regizat de Ionuţ Teianu, producător Tudor Giurgiu, a primit Premiul „Formula AS” pentru cel mai bun documentar românesc.

La București a lansat „Scrisori despre literatură și artă”, la Muzeul Literaturii. Apoi și la Galați.

La Galați s-a recules la mormântul părinților, a ajuns și pe faleza Dunării, fluviul amintirilor sale. A ajuns și la casa „dulce casă”, care încă mai există, dar nu și-a mai găsit grădina cu lilieci, nuci și cireși.

Edenul copilăriei sale se afla acum sub povara unui drum ce duce undeva, spre niște blocuri.

În interviul acordat „Formulei AS”, a afirmat că adevăratul exil a fost acela când a plecat de la Galați la București. Atunci s-a produs dezrădăcinarea.

Icar, Sisif și Prometeu

În interviuri, a afirmat că primele sale romane au fost rezultatul unor nevoi emoționale. Opera sa, născută din amintiri, revoltă și suferință, a fost încununată în 1987 cu Ordinul Artelor și Literelor din Franța.

Cu îngăduința cititorilor, găsesc că este necesară aducerea in memoriam a vieții și operei scriitorului Virgil Tănase, concitadinul nostru veșnic îndrăgostit de Dunărea lui. Nu știu cât l-am citit, dar acum îl citez: „Nu poți înțelege grozăvia unui regim fără să-i vezi părțile pozitive, iar regimul comunist a avut și părți pozitive. El trebuia înlăturat pentru că bloca istoria.”

Concluzionând, prin opera sa, scriitorul a descris o jumătate de veac românesc. El a fost, pe rând, Icar, Sisif și Prometeu, descoperind sensul, nu drumul, așa cum afirmă, purtându-și genealogia ca pe o dulce povară.

Tot scriind atent, cu responsabilitatea necesară, memoria afectivă îmi dezvăluie un text din Cartea de limbă franceză a anilor ’63: „Marcher dans les rues de Paris, c'est feuilleter un livre d'histoire. Dans les galeries de ce sol reposent des hommes célèbres, Jean-Jacques Rousseau, Voltaire et d'autres génies de la France”. Aș adăuga, salutar, și pe ai noștri: Emil Cioran, Eugen Ionesco, Virgil Tănase. Acum ei scriu, scriu fără opreliște, în Pantheonul Ceresc.

Născut la 16 iulie 1945, un Rac sensibil, sentimental, un maestru al condeiului, Virgil Tănase s-a stins din viaţă acum un an. Este greu de acceptat că un copil înzestrat cu farmec, inteligență, capacitat intelectual, nonconformist ulterior, un om de bine, credincios, o personalitate accentuată, nu mai este printre noi.

Virgil, pentru tot ce ai lăsat în urma ta, chapeau!

Poate că, în altă cheie, destinul tău este și al nostru, al românului ce simte țărâna sub tălpi. Aceeași țărână a simțit-o, cu siguranță, și profesorul Vasile Ghica, făuritorul de aforisme: „Copilul inteligent este cel mai rebel aluat” sau „Nu poți să ajungi filozof dacă nu știi să pui oftatul în ecuație”.

Citiţi şi: Virgil Tănase: „Rădăcina mea e Galaţiul”