În același stil non-conformist ca în multe dintre cărțile sale precedente, îmbinând informația științifică cu elemente din propria biografie, prof. univ. emerit dr. Cosma Tudose, ne invită la o călătorie… la braț nu numai cu Fericirea ci și cu toate ingredientele, situațiile care ne pot face sau nu… fericiți. Așadar, o carte cu oameni, despre oameni, printr-un Om exemplar, o legendă a învățământului gălățean și național, fără doar și poate.
O carte cumva complementară celei despre care am scris ultima oară, „Frica de singurătate”, Ed. Fundației Universității „Dunărea de Jos”, Galați, 2022, cronica de atunci fiindu-mi intitulată „Îmblânzind «dragoni», cu înțelepciune”. Exagerând puțin, am putea spune că aici se îmblânzesc „zâne”, deși replicile finale, un citat din Octavian Paler, par să dea un fel de sfat a la Wittgenstein, care îndemna undeva ca după tot ce ai învățat sau crezi că știi ar fi bine să dai scara jos, scara pe care te-ai urcat cumva în grădinile fericite ale paradisului gândirii (cunoașterii), „sărind” gardul ori rămânând acolo, sus, ca baronul lui Italo Calvino, un fericit în felul său.
Iată citatul din Paler: ,,Știi ce contează până la urmă în viață? Contează să fii tu mulțumit de tine însuți. Să ai pace și liniște acolo, în interiorul tău. Să găsești frumosul în inima, sufletul și gândurile tale. Să nu cauți aprobarea și aprecierea oamenilor, te vor critica dacă vei fi altfel decât ei. Să faci mereu ce îți place și să nu abandonezi niciodată activitățile tale care îți fac sufletul să înflorească. Să nu depindă fericirea ta de oameni, obiecte sau lucruri, le poți pierde oricând. Încearcă să te iubești și să te accepți exact așa cum ești. Nu uita că nimeni nu e perfect. Acordă-ți timp de iubit, de trăit, de gândit, de iertat...Căci până la urmă, nu contează câți bani ai avut și ce haine ai purtat, ci câte lacrimi ai șters, câte zâmbete ai provocat și câte îmbrățișări ai oferit.”
Să fie compasiunea, empatia, capacitatea de „a șterge lacrimile” altcuiva, simțul adevărat al umorului, îmbrățișările soluția?
Restul cărții lui Cosma Tudose dovedește că nu este chiar atât de simplu, iar moto-ul întregului volum arată și una legăturile cu cartea… Fricii: „Nimic nu-i mai frumos pe lume decât să ai cu cine petrece la bătrânețe.”
Cuprinsul este și el elocvent, prin capitolele propuse: „Ce știm despre fericire”, „Relația dintre creierul uman și fericire”, „Factori ai împlinirii sau ai fericirii”, „Nicăieri nu-i mai bine ca acasă”, „Râsul și umorul – factori ai fericirii”, „Încrederea în sine și onestitatea”, „Plăcerea nu e totuna cu fericirea”, „Trăiesc mai mult oamenii care sunt implicați”, „Exercițiile fizice pot genera fericire”, „Ce pot face părinții pentru fericirea copiilor lor”, „Ce-i face pe adolescenți fericiți?”, „Fericirea oamenilor adulți”, „Fericirea oamenilor la vârsta a treia”, „Furia și fericirea”, „Dragoste, pasiune”, „Dragostea și religia creștină”, „Relațiile sociale și fericirea”, „Mari gânditori despre fericire”. Emoționantul epilog semnat, se pare, de către unul dintre copiii venerabilului cărturar, Lenuș, nu se îndepărtează de subiectul cărții, manuscrisul luând naștere braț la braț cu fericirea (de a avea și o familie co-interesată de preocupările fiecărui membru al ei), mărturiile fetei fiind clare și semnificative: „Trăim împreună bucuria de-a pregăti pentru publicare o nouă carte, activitate atât de dragă în toate anotimpurile vieții sale. Fiorul primelor idei a învins orice neîncredere, purtându-ne către fericirea de a citi împreună noua sa lucrare, cu mama alături, motiv de discuții profunde între noi, intense, neprețuite.
Îmi amintesc, cu zâmbetul pe suflet, de hohotele noastre nebunești când corectam împreună capitolul despre «râs», momente eliberatoare, o stare de complicitate în care sufletul, ușor, se lasă inundat de o pace sublimă, vecină cu nemărginirea. Ne-am « prăpădit de râs », lăsându-ne purtați de dulceața momentului. Eram, atunci, fericiți ? Cu siguranță, da!”
Și, într-adevăr, acel capitol are greutatea sa, așa cum și cel dedicat fericirii… creștine este esențial, mai ales că unul dintre textele fundamentale ale acestei noi… vechi religii, dar care este mereu nouă pentru cine știe să se apropie cum trebuie de ea, fiind, de fapt, mereu acolo, după lecția lui Steinhardt, este cunoscut ca și „Fericirile…”, paradoxul fiind că nu se insistă asupra Predicii de pe munte a lui Iisus Hristos…
Interesant este capitolul dedicat adolescenților, cu meditațiile asupra Prieteniei, ca formă de iubire-agape:
„Un proverb arab spune: ,,Ai prieteni, ești larg ca marea, n-ai prieteni, ești larg ca nisipul”. Prietenii pe care ți-i alegi să fie din cei care te apreciază pentru ceea ce ești și ceea ce faci, pentru talentele tale. Orice om înzestrat de la Dumnezeu caută să dezvolte acele talente care în timp îți vor aduce fericire. Multe altele le poți găsi atunci când ești singur sau înconjurat de prieteni.”
Capitolul intitulat „Relațiile sociale și fericirea”, care are ca moto niște inspirate și umoristice considerații ale lui Jean Anouilh („De ce să-ți pierzi timpul încercând să-ți contrazici nevasta? E mult mai simplu să aștepți să-și schimbe ea părerea.” - să nu îi spuneți soției de acest citat!), se încheie cu urarea „Pentru binele vostru, vă urez să aveți cât mai mulți prieteni cu care să comunicați!”, concluzia capitolului fiind „Singurătatea (...) are un impact negativ la multiple niveluri: cog-itiv, afectiv, biologic. Studiile arată că oamenii fericiți petrec mai mult timp cu ceilalți și au un set mai bogat de conexiuni sociale decât oamenii nefericiți.”
Bref, o carte instructivă, care poate nu te face fericit, probabil, dar te inițiază în tainele fericirii și care te convinge că profesorul Tudose poate fi un maestru al paradoxurilor (poate tema următoarei cărți?), după cum înțelegem din postfața care îi aparține (și care ne readuce aminte că nimic nu este simplu, dar mai ales că fericirea are un fel de termen de expirare, dar și că poate reveni când te aștepți mai puțin):
„A scrie o carte despre fericire, la vârsta mea octogenară este o nemiloasă ironie, când de fapt în jurul meu nefericirea predomină la tot pasul. (...) Sunt eu însumi la anii aceștia un om fericit? Nu, pentru că nu pot trăi cu ce a fost în trecut iar azi, durerile, nu atât fizice, sunt prea mari. (...) Spunea cineva că ,,Există o singură cale spre fericire și aceea este de a înceta să-ți mai faci griji pentru lucrurile care nu depind de tine”. Dar, dacă sunt atent, câte lucruri depind de mine?”
Fiica Lenuș, atentă la ultima frază a cărții, subliniază importanța acestui citat (subl.n.) demn de antologia lui Ion Barbu (graficianul comic de astăzi, nu autorul Rigăi Crypto…):
„Cum ne-am obișnuit din cărțile sale anterioare, călătoria cu tata este presărată de bogate referințe culturale dar și de anecdote savuroase; spiritul său jucăuș intervine la orice pas, uneori neașteptat, picătură de lumină în noaptea eternității. (...) Dar viața nu este nici pe departe «un long fleuve tranquille»…, spre sfârșitul lecturii, o umbră de tristețe ne străbate, de o amenințătoare sinceritate. Fericirea este oare posibilă în iarna vieții ? Copleșiți de imaginea pierderii oamenilor dragi, dorului de copiii plecați, de durerile vârstei înaintate, de umbra situației politice internaționale, ne salvează, in extremis, de perspectiva prăbușirii spre culmile disperării, soluția filosofilor stoici : „dar, dacă sunt atent, câte lucruri depind de mine…?”. Astfel, tata, apolinic pâna în măduva ființei sale, se ridică, triumfător, departe de lumea dezlănțuită, antrenând cu el și cititorul, spre culmile semețe și de-a pururea senine ale Frumuseții și ale Păcii interioare.”
Din acest Înalt, deloc cioranieni, ca să fim pe culmile disperării, dar aspirând la culmile beatitudinii, ne exprimăm admirația pentru viața și opera lui Cosma Tudose.
