Aglomerat, zgomotos, poluat şi cu un aer învechit, centrul istoric al oraşului este o carte de vizită sugestivă pentru deruta în care se complace Galaţiul ultimelor decenii. Dincolo de betoanele comuniste şi de lipsa de gust a tranziţiei postcomuniste, zona păstrează încă ceva din farmecul de odinioară. Clădirile vechi, ajunse acum ruină, ne lasă totuşi să ghicim o perioadă în care Galaţiul a trăit şi vremuri mai bune.
În urmă cu mai bine de un veac, strada Domnească era văzută ca o adevărată coloană vertebrală a înfloritorului oraş comercial care era pe atunci Galaţiul. Puţinele texte scrise pe această temă reproduc o atmosferă cochetă de epocă. Din Piaţa Regală (aflată aproximativ pe locul hotelurilor "Galaţi" şi "Dunărea") şi până la Biserica Grecească, pe principala stradă a Galaţiului de odinioară se găseau băcănii, cofetării, o librărie şi un hotel. În cartea "Lumea copilăriei mele", Crişan Muşeţeanu (1915 - 2006) vorbeşte despre prăvăliile de pe Domnească ca "foarte serioase, foarte moral-burgheze, foarte frecventate de lumea bună a oraşului". Descrierile repetate ale străzii ocupă un loc important în lucrarea amintită. Între timp, Galaţiul a pierdut statutul de centru comercial pe care îl avea la începutul secolului trecut. Au rămas însă mărturie din "Belle Époque" zeci de clădiri de epocă, fiecare cu povestea sa, adesea fascinantă. Aşa cum este şi firesc, cele mai multe dintre ele sunt concentrate în centrul vechi, pe Domnească, Eroilor, Cuza şi Bălcescu. Deşi clădiri solide, făcute să reziste trecerii timpului, majoritatea imobilelor de epocă din Galaţi nu au ieşit prea bine din cei 50 de ani de comunism şi din perioada scursă până acum de la Revoluţia din '89.
Deranj vizual şi pericol iminent
Centrul oraşului arată acum ca un ghiveci arhitectonic. Cele mai multe clădiri vechi au ajuns ruină, iar fantomele caselor impozante de altădată sunt vecine cu urâtele blocuri comuniste şi cu harababura arhitectonică actuală. Bunul gust păleşte astfel, sufocat de urâţenie, sărăcie şi de lipsa de interes a autorităţilor locale. Desigur, cel mai grăitor exemplu este ruina Palatului Gheorghiu, însă de jur împrejurul său se află zeci de alte clădiri istorice mâncate de timp şi nepăsare. Cu pereţii crăpaţi şi strâmbi, este o minune că aceste imobile mai pot ţine piept gravitaţiei. Oricum, totul pare gata să se transforme într-o tragedie de proporţii chiar şi în cazul unui cutremur de intensitate medie. Grav este că multe dintre ruinele din centru sunt în continuare locuite de chiriaşi care nu au posibilitatea şi nici dreptul legal de a le consolida, pe de o parte, şi nici nu îşi pot permite chirii mai scumpe în imobile sigure, în al doilea rând.
Încă şase luni până la redeschiderea parcului
În mai puţin de jumătate de an, dacă termenul dat de constructor va fi respectat, gălăţenii se vor putea plimba printr-un Parc Eminescu total schimbat faţă de locul degradat pe care îl ştiam până în vara anului trecut. Astfel, finalizarea lucrărilor de modernizare este anunţată pentru jumătatea lui iulie 2019. Cu toate că parcul va arăta mai bine, nu scăpăm totuşi de construcţia din el. Clădirea va fi totuşi ascunsă după un paravan. Parcul Eminescu a fost amenajat între anii 1880 şi 1881, pe locul fostului depozit de gunoaie din centrul oraşului.
Concluzie
Cele mai multe clădiri vechi din centrul oraşului au ajuns ruină. Fantomele caselor impozante de altădată sunt vecine cu urâtele blocuri comuniste şi cu harababura arhitectonică actuală. Bunul gust păleşte astfel, sufocat de urâţenie, sărăcie şi de lipsa de interes şi viziune a autorităţilor locale.
