România seamănă uneori cu un gospodar care are grâu în hambar, lemne în curte și animale în bătătură, dar care, atunci când se așază la masă, descoperă că o bună parte din ceea ce consumă trebuie cumpărată de la alții. Nu pentru că ar fi sărac și nici pentru că pământul nu i-ar mai rodi, ci pentru că, undeva între ceea ce produce și ceea ce consumă, lipsesc prea multe dintre morile, atelierele, abatoarele, depozitele și fabricile care transformă resursa în produs și produsul în bunăstare. Hambarul poate fi plin, dar asta nu înseamnă automat că și masa va fi la fel.
Aceasta este una dintre contradicțiile economiei românești pe care am ajuns să le considerăm aproape normale. Ne bucurăm când exportăm cereale, când porturile sunt pline, când producția de energie crește sau când descoperim noi resurse, dar discutăm mult mai puțin despre ceea ce se întâmplă după prima etapă a producției. Or, bogăția unei economii nu stă doar în numărul de tone, hectare, metri cubi sau megawați pe care îi poate produce, ci și în numărul de transformări profitabile pe care le poate face înainte ca produsul să ajungă la consumator. Exportul de materii prime nu este în sine un lucru rău; devine însă o vulnerabilitate atunci când este principala alternativă pentru că lipsesc capacitatea de depozitare, procesarea, logistica sau accesul direct la piețe.
Între grâul recoltat și pâinea de pe masă există morărit, procesare, ambalare, transport, distribuție, marcă și comerț. Cerealele pot deveni furaje, furajele pot susține zootehnia, iar aceasta poate alimenta o industrie alimentară cu o valoare mult mai mare decât materia primă de la începutul lanțului. Fiecare etapă înseamnă tehnologie, investiții, locuri de muncă, salarii, profit și impozite. Când lanțul se întrerupe prea devreme, nu pleacă numai grâul. Pleacă și o parte din economia care s-ar fi putut construi în jurul lui, iar hambarul nostru devine, în bună măsură, materia primă pentru masa altuia.
Exporturi ieftine, importuri scumpe
Zootehnia face această realitate și mai ușor de văzut. România poate crește bovine și ovine, dar animalul din fermă reprezintă doar începutul unui lanț care ar trebui să poată continua cu abatorizare, refrigerare, tranșare, maturare, procesare, ambalare și distribuție.
Atunci când aceste verigi sunt insuficiente, fragmentate sau necompetitive, exportul animalului viu poate deveni soluția cea mai la îndemână. Împreună cu animalul pleacă însă și posibilitatea ca o parte mai mare din munca, salariile, marjele și taxele aferente etapelor următoare să rămână aici. La porc situația este mai complicată, pentru că peste problemele de integrare s-au suprapus ani la rând dificultăți sanitare și de biosecuritate, dar paradoxul rămâne greu de ignorat: o țară cu tradiție în creșterea porcului și capabilă să producă o parte importantă din hrana necesară animalelor ajunge să importe cantități importante de carne și produse din carne.
Laptele spune aceeași poveste într-o formă mai discretă. Valoarea unui litru de lapte crud nu poate fi comparată cu valoarea economică a produselor care se pot obține din el. Între fermă și o brânză maturată există colectare frigorifică, procesare, tehnologie, timp, ambalare, marcă și acces la distribuție. Fermierul care rămâne doar furnizor de materie primă se află, de regulă, în partea lanțului unde puterea de negociere este cea mai redusă. El are vaca și laptele, dar altcineva poate avea fabrica, marca și raftul. Iar în economia modernă, raftul negociază aproape întotdeauna mai bine decât vaca.
La fructe și legume, lipsa verigilor intermediare produce un paradox și mai crud: uneori recolta bună poate deveni o nenorocire pentru producător. Dacă toată lumea culege în aceeași perioadă, oferta crește, prețul scade, iar marfa perisabilă nu poate aștepta până când piața își revine.
Fără depozite frigorifice, atmosferă controlată, centre de sortare și ambalare, congelare ori fabrici de procesare, timpul devine adversarul celui care a muncit. Negocierea nu mai pornește de la costul producției sau de la valoarea mărfii, ci de la întrebarea mult mai brutală: „Cât îmi dai astăzi, fiindcă mâine se strică?”. În acel moment, cumpărătorul nu mai cumpără numai produsul, ci graba celui obligat să-l vândă.
Aici apare un personaj despre care vorbim adesea cu o doză nedreaptă de indignare: intermediarul. El are capital, depozit, transport, contracte, acces la port și, mai ales, ceea ce producătorului îi lipsește cel mai mult în acel moment: timp. Intermediarul nu trebuie demonizat. El îndeplinește o funcție economică reală și, de multe ori, necesară. Problema începe atunci când lipsa infrastructurii și fragmentarea producătorilor îi transformă funcția într-o poziție structural privilegiată. Dacă fermierul ar avea depozitare, asociere funcțională, procesare și mai multe căi de acces la piață, intermediarul ar trebui să concureze pentru marfa lui. Când acestea lipsesc, fermierul este cel care concurează pentru cumpărător.
Iar circuitul nu se termină la graniță
Materia primă pleacă, este transportată, procesată, ambalată și transformată în produse cu valoare mai mare, după care bunurile procesate sau produse din aceleași categorii se întorc pe piața românească. La revenire începe un alt lanț de importatori, distribuitori, transportatori și comercianți, fiecare adăugând firesc propriul cost și propria marjă. În anumite sectoare ajungem astfel să plătim intermedierea la ambele capete ale drumului: o dată pentru ca materia primă să ajungă pe piețele externe și încă o dată pentru ca produsele cu valoare adăugată să ajungă înapoi la consumatorul român. Producătorul vinde adesea atunci când trebuie să vândă, consumatorul cumpără atunci când trebuie să cumpere, iar între aceste două necesități se află partea de economie pe care alții au știut să o construiască.
Același mecanism poate fi urmărit aproape didactic în industria lemnului. Un metru cub de lemn are o anumită valoare, cheresteaua obținută din el are alta, un panou prelucrat valorează mai mult, iar mobila sau obiectul de design vândut sub o marcă puternică pot ajunge la valori incomparabil mai mari decât materia primă inițială. Copacul este același; diferă doar cantitatea de economie construită între pădure și sufrageria sau bucătăria cumpărătorului. Lâna oferă poate exemplul cel mai absurd: o materie primă care vreme de secole a avut o utilitate economică evidentă poate ajunge să valoreze atât de puțin încât să fie privită aproape ca un deșeu atunci când dintre oaie și haină dispar colectarea, sortarea, spălarea, filarea, țeserea și industria textilă.
O problemă de (infra)structură economică
Privită astfel, problema agriculturii începe să semene izbitor cu cea a energiei. România poate produce cantități importante de electricitate și, în anumite intervale, poate exporta. Numai că energia produsă abundent la prânz de panourile fotovoltaice nu ne ajută suficient seara dacă nu avem capacitatea de a o păstra. Atunci când producția este mare, prețul poate coborî; câteva ore mai târziu, când producția solară dispare și consumul crește, aceeași economie poate avea nevoie de energie mai scumpă. În agricultură îi spunem siloz sau depozit frigorific. În energie îi spunem baterie, acumulare prin pompaj ori altă formă de stocare. Funcția economică este însă foarte asemănătoare: capacitatea de a nu fi obligat să valorifici resursa exact în momentul în care ai produs-o și de a o putea folosi atunci când este mai necesară și, implicit, mai valoroasă.
Cine nu poate păstra ceea ce produce pierde inevitabil o parte din libertatea de a decide când și cu cât vinde.
De aici se vede că nu avem de-a face exclusiv cu o problemă agricolă și nici cu una energetică, ci cu una de structură economică. România este încă relativ bună la începutul lanțului: cultivă, crește, extrage, exploatează și produce. Slăbiciunea apare frecvent în etapele următoare, acolo unde sunt necesare capital, infrastructură, logistică, integrare, tehnologie, depozitare și răbdare. Exact acolo se acumulează însă o parte importantă a valorii. Am construit astfel ceea ce am putea numi o „economie a porții de fabrică”: reușim să aducem materia primă până la poartă, dar prea des altcineva este cel care o trece dincolo de ea, o transformă, îi pune o marcă și o vinde consumatorului.
Există însă și un export care nu trece prin Portul Constanța, nu are nevoie de siloz și nu circulă prin conducte: exportul oamenilor deja formați. România și familiile lor investesc ani în educația unui medic, inginer, informatician, cercetător, profesor sau meseriaș, iar societatea suportă direct sau indirect o parte din costul drumului până când omul ajunge să poată produce valoare. Dacă exact atunci mediul economic și instituțional nu îi poate oferi infrastructura profesională, venitul, stabilitatea sau perspectiva pe care le caută, el pleacă. Nu pentru că ar avea vreo datorie morală de a rămâne și nici pentru că libertatea de circulație ar trebui pusă sub semnul întrebării, ci pentru că o altă economie îi oferă condiții mai bune pentru a-și valorifica pregătirea.
Paralela este incomodă, dar greu de ignorat
Exportăm grâul înainte de moară, uneori animalul înainte de procesare, lemnul înainte de produsul finit și, în anumite cazuri, omul exact când investiția în formarea lui începe să producă valoarea profesională cea mai mare. Diferența este că recolta de grâu se reface anul următor, în timp ce un medic format în zece sau doisprezece ani, un inginer cu experiență ori un cercetător ajuns la maturitate profesională se înlocuiesc mult mai greu. Hambarul nu conține, așadar, numai resurse naturale și produse agricole. Conține și ani de școală, competență, experiență și inteligență. Iar atunci când această valoare se maturizează în altă economie, mecanismul seamănă tulburător de mult cu celelalte: noi suportăm o parte din costul formării, iar altcineva beneficiază de o parte importantă din valoarea maturității profesionale.
Gazele din Marea Neagră vor fi probabil unul dintre cele mai serioase teste ale aceluiași model economic în anii care vin. Putem extrage gazul, îl putem transporta și îl putem vinde, iar statisticile vor arăta bine. Dar gazul nu este doar combustibil, ci și materie primă pentru îngrășăminte, petrochimie și alte industrii. Miza reală nu este să împiedicăm exportul, ci să vedem dacă vom reuși să construim în jurul acestei resurse suficientă industrie pentru ca o parte mai mare din valoarea ei să rămână aici. Dacă ne vom mulțumi să exportăm molecula pentru ca, ulterior, agricultura și industria românească să cumpere din exterior produse cu valoare mult mai mare, vom repeta, la o scară diferită și cu conducte în locul vapoarelor cu cereale, povestea materiei prime care pleacă și a valorii adăugate care se întoarce.
Statul intervine de regulă atunci când aceste dezechilibre încep să producă durere socială. Plafonează energia, compensează consumatorul, subvenționează motorina, acordă ajutoare fermierilor sau construiește alte scheme de sprijin. Unele sunt necesare în momente de criză și ar fi superficial să susținem contrariul. Problema apare atunci când soluția de urgență devine substitut pentru strategie. Compensația poate salva un sezon, plafonarea poate cumpăra timp, iar subvenția poate împiedica dispariția unui producător, dar niciuna dintre ele nu construiește prin simpla existență depozite frigorifice, silozuri, abatoare, fabrici alimentare, capacități de stocare a energiei, industrie chimică, laboratoare, spitale performante ori ecosisteme profesionale în care oamenii bine pregătiți să dorească să rămână. Este ca și cum gospodarul nostru ar primi în fiecare iarnă bani pentru a cumpăra pâine, fără ca nimeni să se mai întrebe de ce nu reconstruiește moara.
Păstrăm doar prea puțin din ceea ce producem
Poate că aici se află una dintre explicațiile frustrării economice românești. Avem imaginea unei țări care muncește mult, produce destul și dispune încă de resurse importante, dar care nu reușește întotdeauna să transforme proporțional această muncă în prosperitate. Ne uităm la tone de cereale, hectare cultivate, capete de animale, metri cubi de gaz sau megawați instalați, când întrebarea relevantă este câtă valoare economică rămâne în România după ce toate acestea au parcurs întregul lanț. Câte fabrici, câte locuri de muncă, câte servicii, câte mărci, cât profit, câte impozite și câtă competență reușim să păstrăm aici?
O țară nu devine bogată doar pentru că are resurse și nici săracă doar pentru că importă. Comerțul este firesc, mobilitatea oamenilor este firească, iar încercarea de a produce absolut totul între propriile granițe ar fi o altă eroare. Problema este raportul dintre ceea ce vindem și ceea ce știm să transformăm înainte de a vinde, dintre materia primă pe care o trimitem în lume și valoarea pe care suntem capabili să o adăugăm aici, dintre oamenii pe care îi formăm și mediul pe care îl construim pentru ca ei să poată crea aici.
România are încă grâul, animalele, pădurile, energia și gazul. Are și oameni foarte bine pregătiți. Hambarul nu este gol. Tocmai acesta este paradoxul. Întrebarea nu mai este doar cât reușim să punem în el, ci cât din ceea ce se află acolo știm să transformăm în bunăstarea de pe masa noastră. Pentru că poți avea grâu și să cumperi pâine, animale și să imporți carne, lapte și să cumperi produse lactate făcute în altă parte, energie și să fii vulnerabil exact în orele în care este cea mai scumpă, gaz și să imporți produse industriale pentru care gazul este materie primă. Și poți avea școli și universități care formează oameni buni, pentru ca o parte dintre ei să-și construiască apoi cariera și să producă valoare în altă parte.
Poți avea hambarul plin și, cu toate acestea, masa să rămână săracă. Mai ales atunci când ajungi să plătești și căruța care îți duce grâul la moara altuia, și căruța care îți aduce pâinea înapoi. Poate că aceasta este una dintre marile contradicții ale economiei românești: nu lipsa resurselor, ci ocolul prea mare dintre hambarul nostru și masa noastră.
