În dimineața aceasta, la cafea, cu o țigară aprinsă alături, am avut o mică epifanie fiscală. M-am uitat în calendar și am văzut că e sfârșitul lunii iulie. Suntem aproape la șapte luni din an, iar gândul a venit simplu și eliberator: abia acum, simbolic, încep să muncesc pentru mine.
Am transformat taxele aferente veniturilor lunare în ceva mai ușor de înțeles decât procentele: în zile de muncă. Din aproximativ 250 de zile lucrătoare ale unui an, aproape 61 se duc către pensie, 24 către sănătate, 16 către impozitul pe venit, 6 către contribuția asiguratorie pentru muncă și încă vreo 25 către TVA‑ul plătit atunci când salariul net se întoarce în economie. În total, aproape 132 de zile de muncă.
Aproape 132 de dimineți în care ne ridicăm din pat, mergem la serviciu, producem, vindem, calculăm, conducem, construim ori semnăm documente, iar valoarea zilei noastre ajunge, direct sau indirect, la bugetele publice.
Calculul se oprește înainte de accize. Pentru mine, care conduc și fumez, anul fiscal mai primește câteva zile în plus. La carburant plătesc acciză, apoi TVA aplicată peste prețul care include și acciza. La țigara aprinsă lângă cafea, statul participă consistent la fiecare fum. Pachetul devine un mic cocteil fiscal: acciză, TVA și abia apoi produsul propriu‑zis.
Cu accizele, impozitele locale, taxele pe proprietate și celelalte obligații, cele 132 de zile se apropie de pragul de 140 sau chiar îl depășesc, în funcție de consumul fiecăruia. Așa ajung, simbolic, către sfârșitul lunii iulie. Până aici am muncit pentru pensie, sănătate, administrație, TVA, accize și toate celelalte forme prin care statul participă la câștigul și la consumul nostru. Bugetul avertizează că fumatul ucide și, în același timp, încasează disciplinat din fiecare pachet.
Omul muncește, statul reține. Omul cumpără, statul încasează din nou. Prima parte a birului pleacă înainte ca salariul să ajungă în cont. A doua parte se încasează la casa de marcat.
Am sorbit din cafea, am pufăit fumul gros și m-am gândit la țăranul român de pe la 1840. El își începea claca dimineața, cu sapa, coasa ori plugul pe umăr, și pornea către moșia boierului. Munca pentru stăpân avea chip. Conacul se vedea, pământul se întindea înaintea lui, iar zilele de clacă se simțeau în palme și în spinarea încovoiată de greutăți. Peste ele veneau dijma, birul și celelalte obligații ale unei lumi așezate pe supunere și dependență. Claca oficială putea însemna douăsprezece zile, însă norma de muncă transforma adesea aceste zile în câteva zeci de zile efective. Cu dijma și celelalte prestații, povara urca și mai mult, dar nici pe‑un sfert din cât se muncește azi pentru același scop. Totuși, chiar și în formele ei cele mai grele, claca rămânea vizibilă și bine delimitată: țăranul știa când muncește pe moșia boierului și când se întoarce la ogorul său.
Astăzi, claca s‑a mutat din câmp în contabilitate
Sapa a fost înlocuită de statul de plată, dijma - de procente înșirate prin Codul fiscal, iar hambarul boierului - de contul de trezorerie. Iobagul fiscal poartă costum, folosește cardul și primește fluturaș de salariu. Boierul său contemporan are mai multe nume: buget de stat, buget de pensii, fond de sănătate, autorități locale, acciză și TVA. Feudalismul fiscal a devenit elegant, automatizat și digitalizat. Conacul s‑a transformat în instituție, iar moșia poartă numele de buget public.
Diferența dintre cele două lumi rămâne însă esențială. Țăranul de acum două secole își purta bătrânețea în grija copiilor, boala în puterea familiei, iar necazul în solidaritatea satului. Pensia, asigurarea medicală, concediul de boală, indemnizația de șomaj și protecția socială aparțin lumii moderne. Statul de astăzi cere mai mult, iar în schimb își asumă mai mult. Din contribuțiile noastre se plătesc pensii, spitale, școli, drumuri, ordine publică și sprijin social. Acesta este contractul nevăzut dintre cetățean și stat.
Problema începe când acest contract funcționează impecabil la încasare și doar aproximativ la prestație. Contribuția pentru sănătate se achită lunar, iar consultațiile ajung adesea la privat. Cotizația pentru pensie se întinde pe zeci de ani, iar bătrânețea vine cu formule schimbătoare și promisiuni fragile. Taxele pentru drumuri apar în bugete, în timp ce gropile apar în amortizoare. Educația primește finanțare publică, iar familia adaugă meditații, materiale și alte cheltuieli. Administrația calculează obligațiile cetățeanului la ultimul leu și își descrie propriile obligații în strategii, obiective și programe multianuale. Aici apare sentimentul de iobăgie fiscală. Povara vine din distanța dintre ceea ce statul ia și ceea ce statul întoarce. Cetățeanul are scadențe, penalități și popriri. Instituțiile au justificări, proceduri și termene prelungite. Contribuabilul știe exact câte zile muncește pentru buget, însă află greu ce s‑a construit cu ele.
Boierul vechi lua câteva zeci de zile de muncă și produse. Statul modern ia peste 132 de zile pentru pensie, sănătate, impozit și altele. La acestea se adaugă zilele ascunse în acciza carburantului, în pachetul de țigări, în factura de energie și în taxele pe proprietatea cumpărată din bani deja impozitați. În schimb, statul promite pensie, sănătate, educație, siguranță și infrastructură. Tocmai această promisiune ridică pretenția de echitate. Cu cât statul cere mai multe zile din viața omului, cu atât omul are dreptul să ceară mai multă competență, mai multă transparență și mai mult respect pentru banul public.
Am terminat cafeaua, am stins țigara și m‑am uitat din nou în calendar. Sfârșit de iulie. După aproape 140 de zile lucrătoare puse, într‑o formă sau alta, pe moșia bugetului public, vine ziua simbolică a eliberării fiscale. De aici înainte încep să muncesc pentru mine și pentru familia mea. Apoi ies din casă, alimentez mașina și cumpăr un pachet de țigări. Boierul fără chip mă așteaptă, răbdător și modernizat, la casa de marcat.
