În Galați, adevărul nu mai circulă singur. Poartă sigla partidului, fotografia primarului, antetul publicației care îl livrează și lista celor care l-au distribuit deja pe Facebook. Înainte să verificăm o informație, verificăm cine a rostit-o. Dacă vine „de la ai noștri”, o credem. Dacă vine „de la ceilalți”, îi căutăm imediat interesul ascuns. Mai întâi ne alegem tabăra. Abia după aceea îi procurăm argumentele.
Cândva, cel puțin în teorie, omul cerceta o problemă, cântărea faptele și formula o concluzie. Astăzi, concluzia intră prima în sală, se așază la prezidiu și conduce ședința. Faptele sosesc mai târziu, chemate disciplinat să semneze procesul-verbal. Nu mai folosim informația ca să ne formăm o opinie. O selectăm ca să apărăm opinia pe care am format-o deja din simpatie, antipatie sau instinct de galerie.
Așa s-a întâmplat și cu proiectul de modernizare a Falezei Dunării. Înainte ca majoritatea gălățenilor să fi citit documentațiile, să fi văzut planșele ori să fi înțeles ce presupun stabilizarea terenului, refacerea infrastructurii, accesibilizarea și intervențiile asupra vegetației, sentința fusese deja pronunțată. Pentru unii, proiectul este bun fiindcă îl face administrația pe care o susțin. Pentru ceilalți, este rău din exact același motiv. Analiza s-a încheiat înainte să înceapă.
Din acel moment, discuția s-a simplificat până la caricatură. Dacă susții modernizarea, devii „omul primarului”, „plătit”, „slugă” ori beneficiarul unei sinecuri încă nedescoperite. Dacă întrebi ce se întâmplă cu arborii maturi, cu suprafața verde sau cu materialele folosite, devii „activist politic”, „dușman al dezvoltării”, „trotinetist” ori nostalgic după borduri crăpate și buruieni. Nu mai există cetățeni care pot gândi sincer și greși omenește.
Există doar agenți infiltrați ai unei tabere
Galațiul s-a transformat într-o versiune dunăreană a conflictului dintre Capulet și Montague. Nu mai contează de unde a pornit dușmănia. Contează din ce familie faci parte. Dacă aparții casei modernizării, aperi proiectul până la ultima dală. Dacă aparții casei copacului amenințat, condamni orice intervenție, inclusiv lucrări pe care până mai ieri le cereai administrației, fără să mai judeci proiectul, dintr-un reflex comod de apărare a numelui de familie politic.
Între cele două case, Faleza a ajuns copilul din Judecata lui Solomon. Ambele tabere o revendică, ambele jură că o iubesc, ambele pretind că o salvează. Dar adevărata probă nu o dă cine strigă mai tare, ci cine acceptă să renunțe la o parte din victorie pentru ca Faleza să rămână întreagă. Or, tocmai această renunțare a devenit imposibilă. Fiecare vrea să salveze orașul învingându-l mai întâi pe celălalt.
După ce omul a scris zeci de comentarii, a distribuit articole, a insultat necunoscuți și și-a anunțat familia virtuală că adevărul locuiește exclusiv în tabăra sa, nu mai poate face un pas înapoi. Ar trebui să admită că lucrurile sunt mai complicate. Ar trebui să recunoască faptul că adversarul poate avea măcar zece la sută dreptate. În politica noastră, însă, zece la sută dreptate acordată adversarului echivalează cu o dezertare. De aceea, oamenii nu mai caută informații, ci confirmări, nu mai citesc ca să afle, ci ca să se înarmeze.
Cel convins că proiectul reprezintă o catastrofă va număra fiecare copac marcat, fiecare metru de spațiu verde afectat și fiecare imagine care poate susține ideea de betonare. Va trece repede peste consolidare, accesibilizare și refacerea infrastructurii. Cel convins că proiectul va salva Faleza va invoca plantările, traseele, facilitățile și investiția, dar va ocoli întrebarea incomodă privind valoarea arborilor maturi și anii necesari până când noile plantații vor oferi aceeași umbră, protecție și identitate peisagistică. Fiecare ține în mână o bucată de adevăr și o ridică deasupra capului ca pe adevărul întreg.
Semănăm cu orbii din vechea parabolă, care ating elefantul
Unul pipăie trompa și spune că animalul seamănă cu un șarpe. Altul atinge piciorul și jură că are în față un stâlp. Niciunul nu minte, dar fiecare falsifică întregul atunci când absolutizează fragmentul. Numai că orbii din parabolă aveau o scuză: nu vedeau. Noi avem documente, studii, fotografii, planșe și acces la informație. Avem ochi, dar îi deschidem numai spre partea luminată de reflectorul propriei tabere.
În jurul Falezei s-a ridicat și un mic Turn Babel. Folosim aceleași cuvinte, dar le dăm sensuri opuse. Pentru unii, „modernizare” înseamnă progres, siguranță și accesibilitate. Pentru ceilalți, înseamnă betonare și distrugere. „Protejarea Falezei” poate însemna păstrarea vegetației ori consolidarea terenului. „Consultare publică” înseamnă pentru administrație prezentarea proiectului, iar pentru contestatari posibilitatea reală de a-l modifica. Vorbim despre același loc, dar descriem două orașe care nu se mai întâlnesc.
În acest vacarm, presa militantă și politica locală au găsit teren fertil. Nu mai trebuie să demonstreze. Trebuie doar să eticheteze: „măcel ecologic”, „betonare”, „sclavii primarului”, „dușmanii dezvoltării”. Eticheta scurtează drumul dintre necunoaștere și indignare. Nu explică proiectul, ci identifică adversarul. După ce îi pune numele, mulțimea știe pe cine să huiduie și poate renunța liniștită la documentație.
Nu se mai combat argumentele, se inventează dosare
Unele publicații care se revendică drept independente nu mai critică doar o decizie administrativă, ci îi stigmatizează pe cei care exprimă altă opinie. Susținătorul proiectului nu mai rămâne un cetățean care poate judeca greșit. Devine suspect. I se atribuie dinainte o motivație: bani, obediență, interes, slugărnicie. Nu i se mai combate argumentul; i se inventează dosarul. De partea cealaltă, administrația și susținătorii ei pot cădea în aceeași capcană, punându-i pe toți contestatarii în categoria manipulaților, activiștilor politici și adversarilor modernizării. Este aceeași metodă, îmbrăcată în altă uniformă.
Când nu mai răspundem ideii, ci fabricăm intenția celui care o rostește, nu mai discutăm de dezbatere și o înlocuim cu un proces de intenție. Nu mai întrebăm dacă observația este corectă și nici nu mai analizăm argumentul, ci cine îl plătește pe cel care a formulat-o sau care este biografia adversarului, căutând vinovatul potrivit pentru povestea noastră.
O formațiune politică locală are dreptul să preia o temă publică, să mobilizeze cetățeni și să critice administrația. Acesta este rolul opoziției. Dar opoziția serioasă nu își măsoară valoarea în decibeli, ci în alternative. A spune pe un ton indignat ce respinge nu este suficient. Trebuie să arate ce pune în loc: ce trasee modifică, ce arbori păstrează, cum stabilizează terenul, cum asigură accesibilitatea, circulația și întreținerea.
Nici administrația nu se poate baricada în spatele finanțării și nu poate prezenta proiectul ca pe un bloc de beton indivizibil: îl accepți întreg sau pierzi totul. Un proiect public nu este Sfânta Scriptură. Poate conține constrângeri, dar și erori, poate răspunde unei nevoi reale și, în același timp, poate cere corecții. A modifica o soluție slabă înseamnă că administrația lucrează pentru oraș, nu pentru orgoliul propriei infailibilități.
Polarizarea, pe lângă faptul că adâncește un clivaj care se manifestă în forma cea mai ușoară ca o lipsă de politețe, produce ceva mult mai grav: administrație comodă și opoziție leneșă. Administrația apărată necondiționat nu mai are nevoie să explice, să convingă sau să corecteze. Îi ajunge să-și cheme susținătorii și să transforme orice critică într-un atac politic. Opoziția aplaudată pentru orice acuzație nu mai trebuie să construiască soluții. Îi ajunge să pronunțe cuvintele potrivite: beton, interese, combinații, firme de casă. Primii nu mai demonstrează că proiectul este optim. Ceilalți nu mai demonstrează că alternativa lor este mai bună. Fiecare tabără își auditează singură propria poveste și, printr-o coincidență aproape matematică, închide de fiecare dată exercițiul pe profit moral.
Realitatea nu respectă însă disciplina de partid
Faleza poate avea nevoie de o intervenție majoră, iar proiectul poate cere îmbunătățiri. Unii arbori pot trebui eliminați, în timp ce alții pot fi salvați prin mutarea unor trasee ori rețele. Administrația poate avea argumente tehnice serioase și poate comunica prost. Protestatarii pot ridica probleme legitime, iar unii dintre liderii lor pot exploata politic nemulțumirea. Toate aceste lucruri pot fi adevărate în același timp.
Numai taberele nu suportă simultaneitatea. Ele cer puritate. Proiectul trebuie să fie ori capodoperă, ori crimă. Primarul trebuie să fie ori vizionar, ori distrugător. Contestatarul trebuie să fie ori salvatorul orașului, ori agitator. Nuanța incomodează. Nu poate fi strigată ușor, nu încape pe o pancartă și nu mobilizează armate digitale. Nuanța obligă la muncă, lectură și îndoială. Tocmai de aceea pierde aproape întotdeauna în fața sloganului.
Calea normală ar arăta mult mai puțin spectaculos. Administrația ar publica documentația completă, ar identifica fiecare arbore afectat și ar explica motivul intervenției. O echipă independentă de arhitecți peisagiști, specialiști în arboricultură, urbaniști și ingineri ar verifica soluțiile și ar spune ce poate fi păstrat, ce poate fi modificat și ce este realmente inevitabil. Administrația ar accepta corecturile posibile, iar contestatarii ar admite că modernizarea nu se poate face fără nicio intervenție. Cu alte cuvinte, ne-am comporta ca niște adulți care administrează un oraș, nu ca două galerii care se întâlnesc la gard.
Întrebarea nu este cine câștigă războiul de pe rețelele sociale
Niciun copac nu se salvează printr-o insultă și niciun taluz nu se consolidează printr-un emoticon. Întrebarea este ce parte din proiect trebuie realizată, ce parte trebuie discutată și ce parte trebuie corectată. Pentru a răspunde, ar trebui să facem un gest aproape revoluționar: să admitem că prima noastră reacție ar putea fi greșită. Să citim înainte să condamnăm. Să întrebăm înainte să acuzăm. Să lăsăm realitatea să ne modifice opinia, nu să mutilăm realitatea până încape în prejudecata noastră. Pin această perspectivă, patul lui Procust rămâne, probabil, cea mai potrivită mobilă pentru politica locală. Fiecare tabără întinde proiectul pe propriul pat și retează tot ce nu se potrivește. La final, realitatea capătă dimensiunea perfectă pentru convingerea noastră inițială. Doar Faleza rămâne pe dinafară.
Ea va fi însă mai lungă decât orice slogan și, sperăm, mai trainică decât actualele alianțe politice. Poate că ar trebui să ne alegem tabăra abia după ce cunoaștem faptele. Sau, și mai bine, să alegem tabăra Galațiului. Acolo trebuie să încapă modernizarea, copacii și oamenii care încă mai cred că adevărul nu are nevoie de tricoul niciunei galerii.
