În vechea imagine a măgarului pus la treabă, lucrurile erau relativ simple. În față se afla morcovul, iar în spate bățul. Unul promitea recompensa, celălalt amintea costul refuzului, iar între ele animalul trebuia să înainteze. Metafora a supraviețuit tocmai pentru că descrie foarte bine una dintre cele mai vechi tehnici de guvernare: stimulezi comportamentul pe care îl dorești și îl sancționezi pe cel pe care vrei să-l descurajezi.
Problema începe atunci când cel care conduce ajunge să creadă că, dacă un băț funcționează, zece trebuie să funcționeze de zece ori mai bine.
Economia are și ea morcovii și bețele sale
Morcovul poate fi o facilitate fiscală, un grant, o schemă de ajutor, o garanție, o deducere sau o investiție publică prin care statul încearcă să încurajeze un anumit comportament. Bățul este impozitul suplimentar, sancțiunea, controlul, obligația administrativă sau interdicția. Nici unul, nici celălalt nu reprezintă în sine ceva rău. Fără reguli, sancțiuni și capacitatea statului de a le aplica, economia de piață nu devine mai liberă, ci mai degrabă terenul celui suficient de puternic pentru a nu respecta nicio regulă. La fel, fără stimulente bine gândite, anumite investiții importante pentru societate s-ar putea produce prea târziu sau deloc. Problema nu este, așadar, existența bățului, ci frecvența cu care statul ajunge să creadă că orice problemă poate fi rezolvată ridicându-l încă o dată.
Pentru o economie precum cea românească, dominată numeric de întreprinderi mici și mijlocii și cu destule companii insuficient capitalizate, costul unei reglementări nu se măsoară numai în amenda prevăzută de lege. Se măsoară în oameni care trebuie să urmărească modificarea, în programe informatice care trebuie schimbate, în consultanță, proceduri interne, declarații, timp și, mai ales, în incertitudine. O corporație poate distribui aceste costuri peste o cifră de afaceri de sute de milioane. Pentru o firmă cu cinci sau zece angajați, aceeași obligație poate cântări cu totul altfel. Legea este aceeași, dar kilogramul de hârtie administrativă apasă diferit pe umeri diferiți.
România mai are însă un talent care transformă reglementarea în ceva mai greu de suportat decât ar trebui: o schimbă des. Antreprenorul nu trebuie doar să respecte regula de astăzi, ci să stea permanent cu un ochi pe regula de mâine. Coduri modificate, termene mutate, sisteme informatice introduse, proceduri schimbate, excepții adăugate peste alte excepții, obligații care intră în vigoare înainte ca practica să fi înțeles pe deplin cum trebuie aplicate. Într-un asemenea mediu, conformarea încetează să mai fie o activitate administrativă predictibilă și devine o preocupare continuă. Iar energia consumată pentru a anticipa statul este energie care nu mai este folosită pentru a anticipa piața.
Măgarul economic și câinele lui Pavlov
Pavlov a arătat că, prin asocierea repetată a unui stimul cu un eveniment relevant, organismul poate ajunge să reacționeze la stimul înainte ca evenimentul propriu-zis să se producă. Nu trebuie să împingem analogia prea departe. Economia este alcătuită din oameni care judecă, calculează și aleg, nu din animale de laborator, dar metafora rămâne seducătoare. După suficiente schimbări fiscale, controale, declarații, sancțiuni, ordonanțe și termene, economia începe să învețe sunetele care preced bățul.
Și atunci apare clopoțelul: „Guvernul pregătește modificări fiscale”. „Se analizează o nouă taxă”. „Va fi introdusă o nouă raportare”. „Controalele vor fi intensificate”. Uneori nici măcar nu există încă un text de lege. Este suficient zvonul credibil că urmează ceva. Companiile refac bugete, investițiile sunt reevaluate, lichiditatea este păstrată mai prudent, contractele sunt amânate, iar antreprenorul îl sună pe contabil înainte ca Monitorul Oficial să fi avut ce publica. Economia reacționează nu la lovitura bățului, ci la posibilitatea ei.
Acesta este probabil unul dintre cele mai puțin discutate costuri ale instabilității legislative: prima de frică pe care fiecare întreprindere ajunge să o includă în propriile decizii. Dacă nu știi ce fiscalitate vei avea peste șase luni, o investiție care astăzi pare rentabilă trebuie calculată cu o rezervă. Dacă nu știi cât va costa munca, energia sau conformarea administrativă anul viitor, păstrezi mai mulți bani în cont. Dacă nu știi ce obligație nouă va apărea, devii mai prudent cu angajările. Niciuna dintre aceste reacții nu apare într-o rubrică distinctă din bugetul de stat. Dar, însumate, pot însemna fabrici care se construiesc mai târziu, utilaje care nu se mai cumpără, oameni care nu mai sunt angajați și capital care preferă să aștepte.
Paradoxul este că statul încearcă apoi să repare prin morcov ceea ce a descurajat prin băț. Introduce o facilitate, lansează un program, acordă o subvenție, deschide o linie de finanțare și cheamă antreprenorul să investească. Același antreprenor care, cu câteva luni înainte, a învățat că regulile se pot schimba peste noapte, trebuie acum convins că regulile programului vor rămâne suficient de stabile pentru ca investiția să aibă sens. Mâna care ține morcovul este, până la urmă, aceeași mână în care antreprenorul a văzut bățul.
Aici apare o problemă mai profundă decât nivelul unui impozit sau numărul unei declarații. Apare problema încrederii. Capitalul nu cere neapărat taxe mici, după cum demonstrează economii prospere în care fiscalitatea nu este deloc modestă. Cere însă să știe, într-o măsură rezonabilă, care vor fi regulile jocului. Un antreprenor poate calcula o taxă de 20 la sută. Mult mai greu poate calcula o taxă de 10 la sută despre care bănuiește că ar putea deveni 15, apoi 18, cu trei excepții și două norme de aplicare încă nescrise. Predictibilitatea are și ea o valoare economică, chiar dacă nu apare pe factură.
Suprareglementarea devine astfel periculoasă nu numai prin costul direct al conformării, ci prin comportamentul defensiv pe care îl produce. Firma începe să se organizeze nu pentru a profita de oportunități, ci pentru a evita riscuri administrative. Antreprenorul devine prudent nu față de concurent, ci față de legislator. Contabilul, care într-o economie normală ar trebui să-i spună întreprinzătorului ce arată cifrele despre afacerea lui, ajunge să petreacă tot mai mult timp explicându-i ce a mai vrut să spună statul prin ultima modificare legislativă. Iar consultantul fiscal începe să semene cu meteorologul: nu poate opri furtuna, dar măcar încearcă să spună din ce direcție vine.
Există aici și o tentație politică
Bățul este spectaculos. Un control poate fi anunțat, o amendă poate fi cuantificată, o nouă obligație poate fi prezentată drept hotărâre și fermitate. Construcția instituțională este mult mai puțin fotogenică. Simplificarea unei proceduri, interoperabilitatea bazelor de date, stabilitatea fiscală pentru câțiva ani sau eliminarea unei raportări redundante nu produc aceeași senzație de autoritate. Și totuși, pentru economie, ele pot valora mai mult decât încă o sancțiune.
Un stat puternic nu este cel care poate sancționa orice, oricând. Este cel care trebuie să sancționeze rar pentru că regulile sale sunt cât trebuie, clare, stabile și suficient de bine aplicate încât majoritatea să considere firesc să le respecte. Diferența este importantă. În primul caz avem frică de autoritate; în celălalt avem încredere în instituție. Ambele pot produce conformare pe termen scurt. Numai una produce însă disponibilitatea de a investi pe termen lung.
Poate că România nu are nevoie nici să arunce bățul, nici să umple piața cu morcovi plătiți din bani publici. Are nevoie să înțeleagă că o economie nu este un animal care trebuie permanent împins într-o direcție aleasă de administrație. Statul trebuie să stabilească limitele drumului, să pedepsească frauda și să protejeze concurența, dar între aceste limite ar trebui să lase întreprinzătorului suficient spațiu pentru a decide singur unde merită să meargă.
Pentru că există un moment în care folosirea excesivă a bățului produce un rezultat exact opus celui urmărit. Măgarul nu merge mai repede. Merge mai atent. Apoi mai încet. Uneori se oprește. Iar dacă vede o potecă spre altă curte, s-ar putea chiar să plece. Și există un moment și mai rău: acela în care nici măcar nu mai trebuie să ridici bățul. Este suficient să sune clopoțelul.
