La 31 iulie, deficitul bugetar al României coborâse la 2,34% din PIB, față de 3,99% în aceeași perioadă a anului trecut. Este o îmbunătățire reală și nu trebuie minimalizată. Dar nici transformată prea repede într-un trofeu.
Dacă România ar vrea să încheie anul cu același deficit de 2,34%, statul ar trebui, în linii mari, să plece în concediu fără plată până la Revelion. Evident că nu se poate. Bugetul este construit pentru un deficit anual mult mai mare, iar ultimele luni ale anului sunt, tradițional, cele în care cheltuielile și plățile accelerează.
Mai este și problema calendarului. Suntem la început de septembrie fără rectificare bugetară, iar în numeroase instituții creditele disponibile pe anumite capitole sunt deja aproape de limită. O plată care nu poate fi făcută astăzi nu este neapărat o economie. Poate fi doar o factură care așteaptă octombrie sau noiembrie. Abia după rectificare și, mai ales, după 31 decembrie, vom putea separa mai bine disciplina bugetară adevărată de simpla amânare a unor cheltuieli.
Ajustarea, mutată pe umerii economiei și ai populației
Mai importantă decât fotografia de moment rămâne însă întrebarea: cine a plătit pentru reducerea deficitului?
Statul a încasat sensibil mai mult, în timp ce cheltuielile au continuat să crească, doar că într-un ritm mai redus. Creșterea TVA, modificările de fiscalitate, accizele și celelalte măsuri au mutat o parte importantă a ajustării către economie și populație.
Consumatorul o simte la cumpărături. Pensionarul, în venitul real. Antreprenorul, prin taxe mai mari și cerere mai slabă. IMM-ul, prins între costuri și clienți mai prudenți. Au suportat pierderi și angajații din sectorul public, prin înghețări salariale, sporuri reduse și limitarea cheltuielilor de personal.
Problema nu este că ajustarea n-a existat. Problema este cât de durabilă și cât de echitabil distribuită este.
O discuție amânată prea mult
Aici ar trebui deschisă și o discuție pe care România o amână de ani buni: nu doar cât încasează statul, ci de la cine încasează și cât de greu apasă aceeași regulă fiscală asupra unor venituri foarte diferite.
Un sistem fiscal poate fi simplu și, în același timp, nedrept. O cotă identică aplicată tuturor nu înseamnă automat aceeași povară economică. O mie de lei luați dintr-un venit mic schimbă viața celui care îi pierde. Aceeași mie de lei, la un venit foarte mare, poate fi aproape invizibilă.
De aceea o reformă fiscală adevărată ar trebui să înceapă și de jos: scutiri sau reduceri pentru veniturile mici, o taxare mai blândă a muncii slab plătite și o așezare mai atentă a contribuțiilor astfel încât munca să nu fie penalizată tocmai acolo unde fiecare sută de lei contează.
Nu este vorba despre pedepsirea succesului și nici despre războiul clasic dintre „cei care au” și „cei care nu au”. Este vorba despre capacitatea reală de a suporta sarcina fiscală.
Dacă vrem să cerem societății sacrificii pentru echilibrarea bugetului, atunci poate că merită să ne întrebăm și dacă sacrificiul trebuie măsurat doar în procente identice sau și în efectul real pe care îl produce asupra vieții fiecăruia.
Altfel spus...
...Statul nu trebuie doar să colecteze mai mult. Trebuie să colecteze mai inteligent
Un asemenea sistem ar putea chiar ajuta economia. Veniturile mici sunt cheltuite în proporție mult mai mare în consumul curent, iar o povară fiscală mai redusă în această zonă înseamnă bani care se întorc rapid în magazine, servicii și IMM-uri. Într-o economie slăbită de consum redus, aceasta nu este doar o problemă de echitate, ci și una de eficiență economică.
Asta ar însemna că reforma fiscală nu se reduce la creșterea cotelor și lărgirea bazelor, ci încearcă să reașeze povara acolo unde poate fi suportată fără să strivească exact segmentul care ține în viață consumul intern.
Pentru că un deficit mai mic poate fi o reușită tehnică și, în același timp, o sursă de frustrare politică. Oamenii acceptă mai ușor sacrificii atunci când văd că ele conduc la o schimbare vizibilă și că povara nu cade mereu în aceeași parte. Acceptă mai greu să plătească mai mult dacă, după ajustare, statul arată aproape la fel.
De aici începe acumularea nemulțumirii. Iar frustrarea economică se transformă destul de repede în neîncredere, apoi în vot de sancțiune. Radicalizarea nu apare pentru că oamenii au studiat execuția bugetară. Apare când se formează convingerea că sacrificiul este permanent, iar reforma statului rămâne mereu pentru mai târziu.
Aici ar trebui să intre în discuție și reforma administrativă
România funcționează încă pe o structură teritorială construită pentru o realitate demografică și economică foarte diferită. În jurul marilor orașe există localități care administrativ sunt independente, dar în viața de zi cu zi fac deja parte din aceeași zonă urbană: oamenii locuiesc într-o comună, lucrează în municipiu, folosesc spitalele, școlile, transportul și infrastructura orașului.
Ar trebui măcar discutată serios integrarea unor astfel de localități în marile municipii, comasarea comunelor care nu mai au masa demografică și financiară necesară pentru administrații autonome și, poate, chiar reducerea numărului de județe în favoarea unor structuri regionale mai mari.
Nu pentru că orice localitate mică este inutilă și nici pentru că o hartă nouă ar rezolva automat problema finanțelor publice. Ci pentru că reforma administrativă adevărată ar trebui să reducă suprapunerile, costurile și fragmentarea deciziei, nu doar să taie temporar câteva posturi sau sporuri.
Acolo este proba grea a reformei. Taxele se pot modifica într-o singură lege. O reorganizare administrativă atinge însă primării, consilii, funcții, bugete și rețele politice construite în zeci de ani. Tocmai de aceea despre ea se vorbește periodic și se face foarte puțin.
Este așezată mai corect povara fiscală?
Guvernul Bolojan merită credit pentru stabilizarea unei situații fiscale periculoase. Dar consolidarea fiscală și reforma statului nu sunt același lucru.
Dacă peste doi ani vom avea taxe mai mari, consum mai slab și aceleași structuri administrative, oamenii vor trage singuri concluzia că reforma s-a făcut mai ales în buzunarul lor.
Iar de acolo până la radicalizare nu mai este mult.
Nu pentru că soluțiile radicale ar fi mai bune, ci pentru că, atunci când soluțiile moderate cer sacrificii fără să producă schimbări vizibile, apare inevitabil cineva care promite să răstoarne masa.
De aceea deficitul de 2,34% trebuie privit cu satisfacție, dar nu cu triumfalism. Adevărata fotografie se face la sfârșitul anului.
Iar adevărata reformă se va vedea când vom putea răspunde simplu la întrebarea: după ce contribuabilul a plătit mai mult, statul este într-adevăr mai simplu, mai suplu și mai eficient?
Și, la fel de important, povara fiscală este așezată mai corect?
Dacă da, sacrificiul a avut un sens.
Dacă nu, atunci măcar un lucru ni se cuvine celor care am achitat nota.
Un mulțumesc.
