Capitalismul românesc are astăzi puțin peste trei decenii și jumătate de existență legală, ceea ce, privit la scara unei vieți omenești, poate părea mult, dar la scara formării unei clase sociale înseamnă aproape nimic.
În Occident, capitalul privat, deprinderile comerciale, prestigiul proprietății, disciplina întreprinderii și continuitatea familială s-au sedimentat în timp, prin succesiunea lentă a generațiilor. La noi, toate acestea au trebuit să se nască aproape deodată, după o ruptură de aproape jumătate de secol în care proprietatea productivă privată fusese desființată, iar acumularea individuală de capital devenise nu numai imposibilă economic, ci și suspectă moral și condamnabilă juridic.
Prima acumulare nu putea fi elegantă
De aceea, ceea ce s-a petrecut după 1990 nu poate fi judecat după măsura unor societăți care au avut două sau trei secole pentru a-și forma capitalismul. România nu a reluat pur și simplu un drum întrerupt, fiindcă vechea clasă proprietară dispăruse aproape complet, întreprinderile fuseseră naționalizate, deprinderile de administrare privată se pierduseră, iar memoria economică a familiei fusese înlocuită de memoria salariului, a funcției și a repartizării, iar ea rezistă și acum. Capitalismul nostru a trebuit astfel să înceapă fără capitaliști, proprietatea, fără proprietari formați pentru ea și întreprinderea, fără o clasă de întreprinzători care să-i transmită mai departe regulile nescrise.
În aceste condiții, prima acumulare nu putea fi elegantă și nici industrială. Ea a fost, inevitabil, comercială, rapidă, oportunistă și uneori brutală. În anii ’90, averile se făceau mai ușor din circulația mărfii decât din producerea ei, din diferența de preț mai curând decât din diferența de productivitate, din accesul la informație, import, distribuție, active ieftine sau relații decât din organizarea unor mari întreprinderi productive. A fost o epocă în care avantajul nu îl avea neapărat cel care știa să fabrice mai bine, ci acela care știa primul unde se găsește marfa, cui îi lipsește și cât este dispus să plătească pentru ea.
Numai după această fază de acumulare a început transformarea unei părți din câștigul comercial în capital productiv. Au apărut constructori, transportatori, fabrici, ferme moderne, rețele de distribuție, companii de servicii, dezvoltatori, întreprinderi tehnologice. Unii comercianți au devenit industriași, unii intermediari au devenit investitori, iar unii dintre cei care porniseră cu câțiva angajați au ajuns să conducă organizații cu sute sau mii de oameni. Capitalul românesc a început să capete formă, dar a fost obligat să facă aceasta într-un timp extrem de scurt și într-o economie mondială care nu îl aștepta.
Aici se află poate paradoxul fundamental al capitalismului nostru: el este foarte tânăr, dar trăiește într-o lume capitalistă foarte bătrână.
Comprimarea timpului produce inevitabil deformări
Înainte de a apuca să deprindem pe deplin virtuțile acumulării, am importat și instrumentele, și oboseala capitalismului matur. În aceeași generație în care antreprenorul român învăța ce înseamnă fluxul de numerar, creditul, piața și concurența, el trebuia să învețe și guvernanță corporativă, fonduri de investiții, produse financiare sofisticate, reguli europene, compliance, audit, management profesional și standarde internaționale. Am comprimat într-o singură viață economică ceea ce alte societăți au distribuit între bunic, tată și nepot. Iar această comprimare a timpului produce inevitabil deformări.
Poți acumula bani repede. Mult mai greu acumulezi deprinderi. Poți construi o avere într-un deceniu, dar nu poți construi într-un deceniu o tradiție a capitalului. Aceasta presupune nu numai instinctul de a câștiga, ci și disciplina de a păstra; nu numai curajul de a risca, ci și înțelepciunea de a refuza riscul inutil; nu numai capacitatea de a întemeia, ci și aceea de a organiza ceea ce ai întemeiat astfel încât să funcționeze și fără tine.
Din acest punct de vedere, adevăratul examen al capitalismului românesc abia începe.
Prima generație și-a dat deja proba
Ea a demonstrat că, plecând aproape de la zero, românii sunt capabili să acumuleze, să întreprindă, să construiască și să creeze companii. Istoria acestei generații nu este nici atât de eroică pe cât o prezintă cei care au reușit, nici atât de sordidă pe cât o descriu cei care reduc totul la privatizări, relații politice și contracte cu statul. A existat din toate câte ceva: speculație și muncă, relații și talent, oportunism și curaj, noroc și disciplină. Dar din acest amestec tulbure, specific oricărei epoci de acumulare accelerată, a rezultat totuși un fapt care nu mai poate fi negat: România are astăzi capital privat autohton.
Întrebarea este ce va face cu el
Fiindcă între omul bogat și burghez există o diferență pe care bilanțul nu o poate măsura. Omul bogat posedă. Burghezul, în sens economic deplin, organizează, reinvestește, transmite și creează continuitate. Averea este o stare patrimonială, iar burghezia este și o funcție socială.
De aceea, generația a doua va fi mai importantă decât prima. Fondatorul putea fi excepțional. El putea ține firma în minte, putea cunoaște fiecare furnizor, putea negocia fiecare contract și putea lua într-o oră decizii pentru care într-o corporație sunt necesare trei consilii de administrație. Dar ceea ce funcționează prin personalitatea fondatorului nu este încă o instituție. Instituția începe acolo unde întreprinderea supraviețuiește personalității care a creat-o.
Dacă fiul unui industriaș vinde fabrica și transformă prețul în apartamente, terenuri, depozite și titluri de stat, familia poate rămâne foarte bogată. Din punct de vedere patrimonial poate chiar să devină mai prudentă. Dar economia a pierdut un industriaș și a câștigat un rentier. Capitalul nu a dispărut, însă și-a schimbat funcția.
Dacă însă generația următoare preia întreprinderea, o profesionalizează, introduce management, o capitalizează, o extinde, intră pe alte piețe și pregătește, la rândul ei, transferul către generația următoare, atunci se întâmplă ceva mult mai important decât simpla conservare a unei averi: capitalul capătă memorie.
Această memorie ne lipsește încă
Antreprenorul care avea treizeci de ani în 1990 are astăzi șaizeci și șase. Copiii generației fondatoare au ajuns la vârsta la care trebuie să decidă dacă întreprinderea părinților este pentru ei o moștenire de administrat, un activ de vândut sau o responsabilitate de continuat. Nepoții sunt încă prea tineri pentru ca verdictul să poată fi dat. Suntem, prin urmare, abia la prima mare trecere a capitalului românesc de la o generație la alta. De aici înainte nu mai este suficient să numărăm milionarii. Ar trebui să numărăm întreprinderile care supraviețuiesc fondatorilor.
Aici se va vedea dacă România a produs doar o generație de oameni capabili să facă bani sau a început să producă familii capabile să administreze capital. Se va vedea dacă averea se va transmite împreună cu disciplina care a creat-o sau numai cu dreptul de proprietate asupra ei. Se va vedea dacă generația a doua va considera întreprinderea o operă de continuat sau doar un patrimoniu de lichidat.
Trecerea de la întreprinzător la rentier poate fi perfect rațională
Există, desigur, o tentație puternică în sensul celei de-a doua variante. A conduce o fabrică este greu. Înseamnă salariați, investiții, controale, energie, credit, fiscalitate, concurență, clienți, utilaje care se strică și piețe care se schimbă. Este infinit mai liniștitor să încasezi chirii, dobânzi sau dividende. Din punctul de vedere al individului, trecerea de la întreprinzător la rentier poate fi perfect rațională. Din punctul de vedere al unei economii tinere, generalizarea ei poate deveni însă o formă de îmbătrânire prematură.
Economia unei țări nu trăiește numai din averea cetățenilor săi, ci și din funcția pe care această avere o îndeplinește. Zece milioane de euro în proprietăți pasive sunt zece milioane de euro avere. Zece milioane într-o întreprindere care produce, exportă, angajează, formează oameni și investește sunt zece milioane de euro capital productiv. Pentru proprietar ambele pot reprezenta succes. Pentru societate nu reprezintă același lucru.
Poate că tocmai aici se găsește problema următorilor douăzeci de ani. Nu dacă România va mai produce oameni bogați, pentru că îi va produce cu siguranță, ci dacă va reuși să transforme averile primei generații într-un capital care să depășească durata biologică a celor care l-au acumulat. Peste încă două sau trei decenii vom putea da un răspuns. Vom vedea dacă fabricile ridicate de bunici sunt conduse de nepoți, dacă firmele românești au dobândit suficientă forță pentru a cumpăra ele companii din afară, dacă numele unor întreprinderi vor deveni mai durabile decât numele fondatorilor lor și dacă prestigiul social va începe să se lege nu numai de ceea ce posedă cineva, ci și de ceea ce organizează și lasă în urmă.
Astăzi știm doar atât: după treizeci și șase de ani, România a reușit să acumuleze capital privat. Este mult, dacă ne amintim de unde am plecat. Dar o burghezie adevărată nu se măsoară la prima avere, ci abia la a treia generație.
