Sâmbătă, 4 octombrie 2025, pe o zi cernită, la Mănăstirea „Cernica”, a fost proclamarea locală a Sfântului Părinte Mărturisitor Dumitru Stăniloae, în prezența membrilor Sfântului Sinod, a Părintelui Patriarh Daniel, fiu duhovnicesc al părintelui Stăniloae.
Sfintele Moaște au fost depuse în istorica mănăstire ce amintește de numele vornicului Cernica Știrbei, care ridica în codrii Vlăsiei, la începutul veacului al XVII-lea, în 1608, un schit de călugări, pe un loc mai vechi de rugăciune. Mai târziu, pe la începutul veacului XIX, în ostrovul „Sfântul Nicolae”, Ierarhul Calinic, astăzi Sfânt, fost stareţ al mănăstirii în anii 1820-1850, a rezidit Biserica „Sfântul Nicolae” din cadrul așezământului monahal. Mănăstirea „Cernica” se leagă și de Sfântul Gheorghe de la Cernica, un rugător care „ocupă” cealaltă parte a ostrovului, unde există și biserica cu acest hram.
Revenind la părintele Dumitru Stăniloae, s-a născut pe 16 noiembrie 1903, la Vlădeni, judeţul Braşov, fiind al cincilea copil în familia soților Ieremia și Reveca. După clasele primare în satul natal, părinții săi l-au susținut cu mari eforturi la Liceul „Andrei Șaguna” din Sibiu, după absolvire înscriindu-se la Facultatea de Litere și Teologie din Cernăuți. Cu sprijinul Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului a fost trimis la Atena, pentru a învăța limba greacă și a-și desăvârși formarea profesională. Revenit în țară, a fost confirmat profesor la Academia Teologică din Sibiu, în 1929. În următorul an, s-a căsătorit cu Maria Mihu, prezbitera care pentru părintele Dumitru Stăniloae a fost mereu „Măicuța preoteasă”. Împreună au avut trei copii, primii doi, gemeni, plecând de mici din această lume. I-a oblojit a treia tinerețe distinsa Lidia Stăniloae Ionescu, a treia fiică, pe care am întâlnit-o în mai 2013, la un simpozion organizat de Arhiepiscopia Dunării de Jos.
În 1931, părintele Stăniloae a fost hirotonit întru diacon, în următorul an fiind preoțit. Între 1936 și 1946, a fost directorul Academiei Teologice din Sibiu, misiunea sa în fruntea instituției înființate de Marele Mitropolit Andrei Șaguna în 1853 fiind una rodnică.
În această perioadă, părintele Dumitru Stăniloae a început traducerile din Sfinții Părinți, primul „prieten” al rugăciunii inimii fiind Sfântul Grigorie Palama, sfânt care trecea la Domnul în anul 1369, când se înființa la noi Principatul Moldovei. A continuat diortosirea scrierilor Sfinților Părinți, publicând primele volume (din cele 12) ale Filocaliei și avându-i ca ucenici pe Sfântul Arsenie Boca și Serafim Popescu, dar și pe maica Teodosia Lațcu. A publicat la „Telegraful român” şi în periodicul „Gândirea”, publicistica sa fiind azi de maximă actualitate.
În 1947, după instalarea regimului ateist, de proveniență sovieto-stalinist, părintele Dumitru Stăniloae a fost înlăturat din fruntea Academiei Teologice de la Sibiu, fiind transferat la București. A primit un post la catedra de Ascetică și Mistică, urmându-l pe marele teolog și mărturisitor Nichifor Crainic, pentru ca apoi să predea Teologia Dogmatică. În marea Capitală a României, abia ieșită din ruinele celui de-Al Doilea Război Mondial, părintele Stăniloae a participat la întrunirile „Rugului Aprins”, mișcare isihastă care se desfășura uneori și în casa savantului Alexandru Mironescu, gălățean născut la Tecuci. Aici, părintele Stăniloae citea din scrierile Sfântului Grigorie Palama, despre rugăciunea inimii. Grupul a fost înființat de ziaristul Sandu Tudor, viitorul Daniile de la Rarău, toți membrii grupului fiind arestați, hărțuiți, unii sfârșind în închisorile vechiului regim.
Norii negri ai „epocii de aur” și-au făcut simțită prezența în viața României, prin decretul 400/1958, când intelectualitatea și clerul Bisericii Ortodoxe Române, și nu numai, au fost secerați de ateiști, fiind închiși, prigoniți, uciși. Valorile care guvernaseră până atunci, respectarea familiei, dragostea de Dumnezeu și aproapele, mărturisirea credinței și a identității românești au devenit deodată atitudini „dușmănoase” la adresa regimului ateist. Astfel, pe 4 septembrie 1958, părintele Dumitru Stăniloae a fost arestat, pentru participarea la activitățile "Rugului Aprins", deși nu era membru. A suferit cu demnitate aproape cinci ani, în închisorile Jilava și Aiud, până pe 15 ianuarie 1963, când a fost pus în libertate.
Cum a fost scos din închisoare părintele Sfânt Dumitru Stăniloae? Dintr-o prezentare a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, care l-a avut îndrumător de doctorat, reținem acele împrejurări de pateric, binecuvântate de Dumnezeu. Prin anii '60, ajungea în România o delegație a Comisiei de „Credință și Constituție” din cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor, care îl avea ca șef pe Lukas Fischer. Ajuns în București, Fischer a întrebat: „Unde este părintele Dumitru Stăniloae? Noi rămânem aici, la București, o săptămână și dorim să-l vedem!” În acel context, mai marii închisorii au venit la el și iau spus: „Moșule, ia ieși din celulă, că-s niște occidentali care întreabă de tine!” Așa a ajuns părintele Dumitru Stăniloae la întâlnirea cu teologii din Occident.
Părintele Stăniloae a fost pus în libertate pe 15 ianuarie 1963 și, ajungând noaptea din închisoare, a așteptat în gară să se facă dimineață, pentru a bate la ușa propriei case.
Vrednicul de pomenire Patriarh Justinian Marina i-a încredințat apoi un post în administrația Arhiepiscopiei Bucureștilor, iar din 1965 a reușit să-l readucă la Institutul Teologic, ca profesor și îndrumător pentru doctoranzi. A trecut la cele veșnice pe 4 octombrie 1993.
A rămas în conștiința Bisericii Universale Patriarhul Teologiei Dogmatice Ortodoxe și Părintele Filocaliei, lucrare amplă pe care a diortosit-o în 12 volume. În volumul „Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă”, părintele Sfânt Dumitru Stăniloae spune: „Rugăciunea e taina unirii omului cu Dumnezeu. E o taină care se înfăptuieşte de câte ori se roagă omul cu concentrare...”
