* Confesiuni. Dacă n-aș fi știut că Șerban Huidu e invitat la „40 de întrebări cu Denise Rifai”, probabil nu l-aș fi recunoscut... prea ușor. Nici vocea lui nu mai semăna cu cea știută, nici exprimarea. Doar ochii mai aduc cu cel care a fost înainte de accidente: „În general, și cei care sunt detestați și cei care sunt iubiți nu joacă un rol. Sunt ei. Din această cauză sau datorită acestui lucru - nu știu cum s-o pun - cred că voi rămâne cârcotaș până când voi închide ochii. Pe de altă parte, accidentele mele, experiența, m-au făcut poate să nu mai fiu atât de incisiv, ci poate un pic mai afurisit în alt mod. Adică «tace-tace, dar le zice la final». Poate nu atât de incisiv. De fapt, accidentele astea ale mele asta au și făcut. M-au făcut să ascult mai mult. Asta era una dintre marile mele probleme: «Da-da, zi-zi-zi, așa-așa... ok!». Dacă puteai să spui în trei minute era bine, dacă nu, mă pierdeai. Și atunci poate că am decelerat un pic și am ascultat mai mult oamenii”, a mărturisit Huidu. Dar cel mai mult m-au impresionat cuvintele lui despre cât de ușor i se părea că face lucrurile în viață. Și schimbarea majoră de după comă: „Era ca și cum ai fi în fața unui copac plin cu fructe, pe care nu poți să le iei. Le vezi, le dorești, îți plac, dar nu poți să le iei...”.
Poate tocmai de aceea n-ar trebui să tratăm viața atât de ușor și să ni se pară că mereu ni se cuvine doar ce-i mai bun...
