Hai să murim, frumoaso, într-o barcă,
să ne dezlege vântul de la ţărm,
să li se pară păsărilor mării
că doi bolnavi de disperare dorm
şi se visează-n largul fără capăt,
cu mult adânc tăcut şi fără fund,
plin cu istorii scumpe în corăbii
pe care-am vrut, demult, să te ascund..
şi să rămân cu tine-ntr-un departe
singur şi des şi sfânt şi fără moarte!
Hai să murim, frumoaso, într-o barcă
şi să lăsăm uscatul lăcrămând,
iar păsările mării, lungi şi albe,
înspre adânc, din zbor, din când în când,
să-şi ţipe, să-şi trimită bucuria
că vin îndrăgostiţii, câte doi,
să-şi umple somnul cu eternitate,
cu primul vis al altui înapoi,
în mijlocul furtunii din/spre ţărmuri,
din/spre plecare-n largul cel mai mult,
cu toate cele lungi şi mari corăbii,
prin alt şi alt şi alt necunoscut,
prin cântecuri şi plânsuri de sirene,
prin timpuri/vremuri alte până când
pământul se întoarce (tot) în apă
şi apa (toată) intră în pământ...
şi iarăşi dor de-adânc şi depărtare
unde nimic, nimic, nimic nu moare!
