Baba arde și țara se piaptănă
Dacă Marcel Ciolacu nu se năștea, el trebuia inventat. Măcar cât să ni se pară că viața politică românească e frumoasă, deci merită trăită. Pentru cei care se prefac că nu știu cine este Marcel Ciolacu, fac precizarea greu digerabilă că este unul dintre personajele-cheie ale teatrului politic autohton. Știe să zâmbească semi-natural, a fost și mic când avea vărsat de vânt, a făcut parte din Grupul de la Făltiniș (un fel de Păltiniș, varianta de Fălticeni asezonată și adaptată la Buzău), a fost martir al Revoluției de la 1908 (1907+1 fără cârmaci), iar când astrele s-au aliniat și încolonat politic, Marcel Ciolacu a intrat în PSD. Cel mai probabil, prin efracție alegorică.
Întrebat zilele astea de către jurnaliști de ce pragul pe abuz în serviciu, care ar fi urmat să fie modificat la 9.000 de lei, a fost eliminat complet, Marcel Ciolacu a răspuns: „Ca să nu fure nimeni sub un leu!”.
Foarte frumos și corect, pardon de entuziasm! Ultima oară când cineva a furat sub un leu, mai precis sub o lupoaică, istoria omenirii s-a indignat în așa hal, încât toate drumurile sale s-au dus la Roman, pentru a pune bazele Imperiului Leilor. Cel puțin așa ne-au mărturisit îndrăgiții istorici Romulus și Remus Cernea. În altă ordine de idei și de mărime, Marcel Ciolacu a remarcat încă o subtilitate: absența pragului pe abuz în serviciu îi scutește pe ciorditorii cu vocație de rușinea de a-și păta reputația pentru mai puțin de un leu. Ceea ce a uitat Marcel să ne spună este că decât să te așezi sub pragul de sărăcie, pentru a recita haikuuri tectonice din opera lui Vergil Hîncu, mai bine stai sub pragul de abuz în serviciu imaginar și dansezi Ciolacul Lebedelor, după cum îți fredonează alții.
