Până una, până alta... e Duminică, Soarele stă să răsară, iar Mama deja se vede urcând costişa spre ogor, la praşila a doua de păpuşoi. Geamurile-s toate, la locul lor, ca şi cum n-au fost sfărâmate şi împrăştiate-n mii şi mii de cioburi, pe prispă şi pe lângă prispă, prin jurul adormitului Eu. Mă spăl pe ochi, pe supra/faţă, cum se spune, ies în drum, "trag" poarta, adică n-o încui. Nici n-am cum s-o încui. Nu pot să încui o leasă de nuiele împletite de ta ...

timp azvârlit în spaţiu de când - LUMINĂ CALDĂ să păcălească lumea aceasta şi cealaltă - clipa dintâi se vede, s-aude şi acum, sfărmându-se în sine, trasoare şi dum-dum spaţiu - nimic în sine, bigbang - să-ncapă totul, apoi - din clipa-ntâia în clipa-ntâia - rodul scâncind fără de lege, spre lege şi-n delir, hrănindu-se din însuşi, fiindu-şi cimitir ce viaţă?... şi ce moarte?... ce fleacuri în mişcare, vecie-n dorul lelei, sublim din întâmplare, frumos şi ...

Sigur că da!... Dacă n-ar munci şi-n ziua de hodină, n-ar mai veni doamna Duminică. Or, ar veni, însă ar arăta ca fiind dusă pe apa Sâmbetei, ar fi o zi urâtă. De asta are mama ce să ne pună pe masa de duminică. De asta nu ducem lipsă de nimic. Bineînţeles, fără farafastâcuri culinare. Nici vorbă de mofturi vestimentare. Fiecare băiat şi fiecare fată din casa, din ograda şi din grădina părinţilor mei ştie ce are de zis şi de făcut în orice zi, chiar şi în sfân ...

un câmp de luptă cu garoafe negre opreşte şi pietrifică soldaţii - războiul ăsta nu e pentru ei, acest război e pace pentru alţii ei duc în buzunarul de la piept garoafe roşii, care or să vină cu-n glonte mai deştept şi nimerit exact în locul care dă lumină ei au fotografii în buzunare, lângă adresa mamei de acasă - vine un glonte, perforează blând şi rătăcit iubita lor frumoasă sunt un soldat cu arme până-n dinţi, cu poze şi statui în buzunare - eu spun despre ...

Da, sigur că da... Luna stă la răsfoit, stă la citit, stă la privit, stă la aducere-n minte, stă la cheremul celui Veşnic Efemer. Dar stă-n Mişcare, nu stă-n Lene. Nu stă-n dorul leliţei, ca mine. Şi chiar mă fascinează această Stare a Lunii. Chiar bună Stare, pot zice. Pot zice şi pot da filă cu filă, înapoi şi înainte, sus şi jos... mai ales că în haosul/neantul acesta nu există înapoi şi înainte, sus şi jos, dreapta şi stânga, încolo şi încoace... după cu ...

cămaşa ta-i ţesută din cămaşa pe care mi-a urzit-o mama când cocea iubiri şi turte pe o plită, la marginea războiului, plângând că nu mai are nici măcar o clipă pe care să o toarcă din fuior, s-o facă ghem şi s-o alcătuiască - aşa, ca pe o pâine în cuptor ş-apoi - rupând-o simplu, într-o mie şi una de bucăţi, s-o dea la toţi - şi să mâncăm şi s-ascultăm războiul şi glasul ei: „nu ştii, dacă nu poţi, nu poţi, dacă nu ştii - dă-ţi şi cămaşa, şi ...

Da...se face seară. Se face sâmbătă seară. Văd seara. Vine dinspre răsărit. Da, dinspre răsărit vine, nu dinspre apus, cum am crezut până mi-a spus mama. Iat-o, ce frumoasă şi elegantă vine pe cărarea care, şi ea, vine tot dinspre răsărit, dinspre via bunicii Maria, dinspre imaşul Mesâlea, ca o palmă închisă mai mult de jumătate, aproape ca un pumn de uriaş blând, molcom, ademenitor, chemător la ţurcă, la poarcă, la "de-a scăparea", la fugă, la somn, la sfârleaz ...

vino, draga mea suveică!/ – te blestem, dacă nu vii: veci să-ţi cadă luna-n teică/ şi iubirea-n păpădii când mai mergi şi tu la apă,/ să te răcoreşti un pic, la picioare...şi să-nceapă/ Dorul Marelui Nimic !!!   vino, draga mea suveică!/ – toate cele mi se frâng sub cămaşa mea de neică,/ de naiv, de gol, de stâng: eu am pus războiu-n poartă/ – un război şi sfânt şi drept – vino, arta pentru artă-mi/ ţese de colivă-n piept !!!   vino, draga mea s ...

"La toamnă, după ce nu mai dă lapte, o duc la iarmaroc şi-o fac parale. Nu mai face nici doi bani. Poate scot măcar de-un rachiu!"...Nu, nu-mi pot smulge vorbele astea din urechi! Vorbele astea mă cotrobăiesc peste tot, prin toată dimensiunea anatomiei mele precare, prin toată alcătuirea mea parcă nepotrivită pentru sensul cuvintelor lui tata despre blânda şi bătrâna noastră lăptăreasă! Îmi vine să-l rog pe tata s-o mai lase măcar un an! Îmi vine să mă închin la ceruri ...

din ce în ce mai singur,poetul alunecă în braţele nopţii şi se înveleşte cu manuscrise din ce în ce mai singur,poetul se visează îmbrăcat cu hainele de mire al memoriei din ce în ce mai singur,poetul încetineşte pasul şi caută convorbiri literare cu morţii din ce în ce mai singur,poetul vede cum i se lasă întuneric, din ce în ce mai întuneric poetul se suie pe scara de incendiu,coboară pe rug şi strigă să se facă lumină, lumină, lumină ...