Da...mă latră un câine! Şi pe Tonitza-l scheaună! Pe Maica n-o latră! Ne spune că-l cunoaşte! Ne spune că se numeşte căţelul pământului! Şi-i de dinaintea lui Dumnezeu în această împărăţie! Şi în alte împărăţii! Da...căţelul pământului se aude! Tăcem! Îl ascultăm! Parcă latră anume! Parcă lătratu-i cu vorbe clare! Cu articulaţii limpezi! Mi se zburlesc pletele! Pentru că-n glasul câinelui disting o minune a liricii universale, a mentorului meu, poetul ieşean Ioanid Romanescu: „al dracului am fost, cu patimă în toate/ – viaţa mea a curs întâmplătoare – atâtea drumuri am avut în faţă,/ dar am ales mereu câte-o cărare!// n-am ascultat de nimeni, niciodată,/ n-am calculat nimic – şi nu e bine – / ce pacoste de om voi fi fiind? şi încă/ nu-mi vine în pământ să intru de ruşine!// am buimăcit cuvintele, de-a hoarţa/ le văd cum singure îşi taie/ o cale – parcă sunt beţivi întârziaţi/ ce-şi vor lua femeia la bătaie!// iubirea am pierdut-o, azi câte o străină/ îmi pare mai frumoasă decât un câmp cu flori/ – şi nu sunt fericit, însă îmi spun în gând:/ trăiască poezia şi marii visători!// lacom eram cândva de a avea în preajmă/ prieteni de oriunde – aveam ce să le spun/ – adesea la petreceri trompeta mea de aur/ ca o femeie goală se clătina prin fum!// oglinzile prin holuri mă-ntâmpinau mai strâmbe,/ copii mă porecleau în gura mare/ – astfel treceam nepăsător, aiurea/ spre steaua mea bizar strălucitoare!// azi mă feresc din calea celor dragi/ – nervoase, în răspăr mi-s replicile toate,/ mersul mi-a devenit ca al felinelor/ ce se retrag să moară singure, departe!// am încercat suprema renunţare,/ dar moartea e perfidă şi nu din vis ne fură/ – mai bine, deci, să ard până la capăt/ decât să port cenuşa cuvintelor pe gură!// al dracului am fost, cu patimă în toate,/ greşind fundamental de-atâtea ori/ – şi totuşi printre fericiţi mă număr/ – trăiască poezia şi marii visători!”...Surprinzător şi frumos, Muma Pădurii recită ultima strofă deodată cu ţâncul/căţelul pământului! Şi-mi aduce aminte că ştie când mă duceam de două ori pe lună la Iaşi, să-l caut şi să-l sâcâi la suflet şi la minte pe mentor, la sediul revistei „Convorbiri literare”, pe strada Vasile Alecsandri, numărul 8! Şi-mi spune că ştie cum scriam numai în pleonasme, şi numai în cacofonii, şi numai în dezacorduri gramaticale! Şi cum poetul, odihnească-se în pace, mă făcea rumeguş, mă punea în sac şi mă fugărea la Galaţi, cu trenul mărfar!...Doamne, câte mai ştie Maica!...De peste tot, auzim vocea lui Octavian Paler, lui Ştefan Augustin-Doinaş, lui Mihai Ursachi! Dar şi a Otiliei Cazimir, şi a lui Rimbaud!...Aveţi puţintică răbdare!...Mulţumesc, nene Ion din Haimanale!...(Stai să vezi!)
PE URMELE PAȘILOR PIERDUȚI (XIV) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
