Sigur că da!... Din ceastă casă naltă/ şi-adâncă se aude celebra Simfonie/ (a V-a, mi se pare) nici rece şi nici caldă!/... de fapt, Orfevrărie! de fapt, Dantelărie!/ de fapt, alcătuire de Tot, de Limpezire/ a totului din Toate şi-a totului din Fire!/ şi chiar şi-a celui care-i (deci, aşadar) Ne-Tot!/ şi chiar şi-a celui care-i „(nu) ştiu, (nu) vreau, (nu) pot!”
„Se poate înţelege: sunt fulgere în sine/ şi tunete ucise la naştere, căci plouă/ de la pământ spre nouri! dezlănţuirea apei/ se pierde după cerul cu scâncete puţine/ iar luna-şi frânge raza cu mâinile-amândouă/ şi o trimite-n faşa luminii!... foarte-aproape-i/ de inima lui Zero-nceputul altui Tot,/ sfârşitul unui Unu ajuns demult pe rod!”
„Se poate înţelege: această mânătarcă/ nu-i trebuie lui Zeus! nici astă păpădie/ nu are căutare! (prea mult abuz de fluturi!)/ Osiris cere Narcis! proşti vor la Cină Parcă!/ Athena vrea Arahne! (dar fiecare ştie/ că trebuiește Sieşi!) chiar e păcat să scuturi/ atâta Frumuseţe, să nu vezi că exişti/ măcar când trece (simplă) femeia cu morişti!”
„Se poate înţelege: pe Zeus cine-l cere?/... cine răzbună moartea lui Narcis?... pe Osiris/ cine-l îndatorează? Athena cui răspunde/ când pânza de păianjen rezistă la mistere/ şi mor Argonauţii în largul unui iris,/ de-a lungul şi de-a latul celei dintâi secunde?/ când (negreşit) se joacă un Zmeu din carne, viu,/ cu zmeul din hârtie imună la târziu?”
„Se poate înţelege: sunt catedrale moarte,/ în care intră viii să prea des crească Zeii,/ să le aducă fluturi, nectar şi păpădie/ drept jertfă că-nceputul lui Zero e departe!/ şi scâncetul lui Unu! şi scâncetul Scânteii!/... fiindcă doar Iubirea-i o Catedrală vie,/ în care chiar şi Hades, păzit de cerberi trişti,/ ar vrea să (se) mai nască femeia cu morişti!”
Sigur că da!... În colţul acesta şi în alte/ şi alte şi-alte colţuri [ştiute (neştiute)/ de mine şi de tine] e tava cu Monade,/ e Visul, e Prăpădul... s-aude?! nu s-aude?!/ cum se petrece valma şi nevăzutul Clar?!/ cum „face” (prea)sfinţitul „plural” la „singular”?!/ cum „face” singularul „nimic” distins, regal,/ când nu-şi încape-n morgă şi dă peste „plural”?!
Acolo, în triedru, stă Timpul cu paingi/ şi te aşteaptă, cinic şi lacom, să învingi/ şi să cerşeşti iertare Perfecţiunii Sale:/ Dantelărie-n Simple Irisuri Catedrale!
