"Cele mai triste poezii rămase tablou" (!) când voi veni, să nu te prind acasă -nu sunt nici rea și nici urâtă nu-s -dar sunt flămândă, foamea nu mă lasă:mănânc și de pe JOS și de pe SUS (!)(!) să nu te-ascunzi - oriunde te-ai ascundete aflu cât ai zice ”doamna mea,îți dau ce vrei în câteva secunde,însă, te rog frumos, nu mă mânca” (!)(!) habar nu ai ce poate să mă-nvingăși cine știe să mă dea încet -tu știi și poți, însă nu ai TURBINCĂ,ești bun și ...

Sigur că da, exact aşa l-aud pe prietenul meu: "Vine în parcul Libertăţii, în fiecare zi, se aşează pe banca de lângă Mazeppa, priveşte nişte poze, dă-n plâns, frământă văzduhul cu ochii parcă stinşi/aduşi în fundul cuibarelor neclare şi se dă în/depărtării, aşa, ca şi cum totul e-n regulă, totul stă sub semnul unui normal firesc!"... Şi continuă în ogradă, sub alun, la masa cu două pahare şi cu vin din care se înfruptă numai doi voievozi: Voievodul Libert� ...

"Cele mai frumoase poezii rămase tablou" (!) dacă-s pe-aici, de ce mă văd pe-acolo,cu gândul că, în fapt, mă văd pe-aice,cu gândul că, în fapt şi-nchipuire,trecutu-ncepe iarăşi să mă strigeîn capătul din zero-al întâmplării,al în/fiirii şi-al deşertăciunii,al foamei şi al setei de neanturi? -de ce să-i cred pe alţii contra uniicând unii contra alţii şi-mpreunăîmpuşcă-n sus şi-azvârle barda-n lună (?)(!) mă cred pe mine?! - tristă păcăleală!şi morgă! ...

Da, e prietenul. El mă bate pe umăr. El mă scoate din ceastă "reverie" nimicitoare, "inexplicabilă". Cu el am traversat/ petrecut ultimii cinci ani în "câmpul muncii", în solda Primăriei, adică. Vai de mămica ei de soldă! Cu el am adunat şobolani morţi şi rahaturi vii prin subsolurile  blocurilor/scărilor dotate cu celebra/inutila ALA. El mă priveşte surâzând şi întrebându-mă ce fac în parcul Libertăţii şi de ce port figura asta aiurită şi "străină", de parcă am ...

Năucit de cum se precipită ceastă bizară întâmplare, mă holbez din urma doamnei... şi parcă-mi pare rău că n-a mai stat. Să fi plecat din cauza mea? Ori, pur şi simplu, a tulburat-o fotografia la care s-a uitat continuu şi nu a mai rezistat amintirilor? Da, sigur că da, ceva nu este în ordinea părerilor mele! N-am făcut nici un pas în sensul/direcţia dumiririi, însă alimentez şi suport mari temeri în legătură cu această femeie leită cu cea din poză. La urma urmei, pe ...

"Cele mai frumoase poezii rămase tablou" Sunt în lacrimi... [lacrimi de fântânăcare plânge (noaptea) să se umplepentru setea sufletelor arse]...!Şi ce pietre!... numai pietre scumpeţin fântâna-n viaţă şi-n picioare,pietre printre care cuiburi multescot (din vrăbii) semnul înmulţirii,şi-au şi timp (cât lumea lor) s-asculteceastă pururi lăcrămare-n sine,cest adânc dor/sens al însetăriidin înaltul sufletelor arse,scumpe-n veac de veacuri şi-acătării!Sunt şi-aici şi- ...

"Cele mai frumoase poezii rămase tablou" Zice că sunt când nu mai sunt! când nu mai sunt?... ce întrebare! şi n-am răspuns... şi mă strecor în miezul clipei următoare, unde-o sămânţă cu ne/tot stă-n semn şi-n vârf de fecundare, mă face steauă şi mă dă drept hrană la continuare! Zice c-am fost când nu am fost! când nu am fost?... e o minciună! şi am răspuns: am fost mereu, însă nu are ce să spună, n-are nici cum, n-are nici când şi nici nu poate să se-ascund� ...

Cum să nu mă inunde stupefacţia când fotografia de pe displayul doamnei este chiar acea venerabilă domnişoară (aproape doamnă) de atuncea... care mi-a administrat pe supra/faţă câteva rafale scurte de palme lungi, de mi-a venit să mă sui pe umerii hatmanului şi să urlu până-n Ucraina? Şi cum să nu-nlemnesc (în continuare) când femeia/colega de bancă lăcrămează fără oprire, şi tot şterge poza/ecranul, şi tot tace, şi nu-mi dă (şi dânsa) măcar o rafală cu aminti ...

"Cele mai clare poezii rămase tablou" Sau trebuia să fi plecat mai înaintede-a fi-nceput cest crud spectacol ordinar,sau trebuia să fi rămas atunci, în urmă,printre nimicuri sfinte, singur şi hoinar!Să fi rămas unde stă timpul şi-unde locul(n)-are nimic în legănare şi-n descânt,unde văzduhul e sfinţit de ochii mameişi naltul umblă (omeneşte) pe pământ!Atunci, acolo, sub secanta selenară,sub cerul plin cu ochii tatei, trecătoripe cest rotund (încă-nvârtindu-se-n rotir ...

Deschid "Ce zgomot face cântecul când moare" la pagina 44. Înghit întru-un fel de sec, simt că mi-i de iască esofagul, dar îndrăznesc. Aşa, cu voce aproape pierdută. Aşa, cu-n ochi în carte şi cu-n ochi la doamnă. Să văd şi să-i "gust" reacţia. Să ştiu de ce şi cum să mă feresc. Aşa-i "torc" aproape de ureche un "Descântec de vreme rea". Şi mâţa ciuleşte urechile. Chiar şi căţeaua mă priveşte şi parcă-mi face semn că-i bine, că n-am ce să păţesc, de parc ...