Grija noastră a tuturor pentru sectorul juvenil apare, de regulă, o dată la doi ani, când jelim prostește după încă o ratare a calificării la un turneu final a echipei naționale de fotbal a României. Atunci ne dăm experți și aruncăm vina pe oricine e nevoie, numai pe noi nu. Ne aducem aminte vag că baza piramidei de fotbal începe de la cele mai mici vârste, acolo unde nivelul este degradant din toate punctele de vedere: pregătire, implicare, organizare și, bineînțeles, infrastructură.
Ce sfârșit de săptămână cumplit pentru Galați, pentru România, pentru omenire... David, un copil de zece ani, a venit din zona Bârladului la Galați ca să participe la o competiție amicală de fotbal, dar și-a găsit sfârșitul. A fost strivit de o placă de beton a gardului "de protecție" de la terenul secund al Stadionului "Dunărea".
De când am aflat ce s-a petrecut sâmbătă dimineață la Stadionul "Dunărea", renovat ultima dată doar pentru a se putea susține un concert, caut răspunsuri la întrebări mai mult ca oricând. Cine e de vină pentru nefericitul eveniment? Cum putea fi evitat totul? Din ce cauză am ajuns în asemenea hal cu bazele sportive? Ce e de făcut mai departe pentru a evita astfel de accidente? Ce dorim noi, de fapt, în comunitate?
Unul dintre răspunsuri cred că ar fi că noi nu vrem și nici nu știm să facem sport. Doar ne prefacem. Ca atunci când cosmetizăm indiferența cu câte o mână de var dată pe garduri, din patru în patru ani sau chiar mai rar. Sigur că, dacă vom face un sondaj, natura de impostură a omului va ieși la iveală și va spune că educația copiilor, dezvoltarea lor prin sport și sănătate sunt priorități esențiale. Dar în fapt, vedem că nu-i deloc așa...
Vinovați suntem cu toții pentru că permitem să se întâmple astfel de lucruri. Pentru că permitem să ne expunem copiii în baze sportive ce trebuie dărâmate și reclădite de la zero. Pentru că organizăm sau permitem să fie organizate competiții sportive în cel mai dubios mod posibil. Un copil nevinovat (cu pleonasmul de rigoare) a fost omorât la propriu de infrastructura precară. Iartă-ne, David, că nu știm ce facem!
