Articolul în care scriam că unul dintre foştii şefi ai Inspectoratului de Poliţie Judeţean Galaţi, acum pensionar, a devenit director în administraţia Universităţii "Dunărea de Jos" a stârnit, aşa cum era de aşteptat, numeroase comentarii. Pe lângă cele evidente, atât pe site-ul ziarului, cât şi pe facebook, au mai fost şi telefoane, şi discuţii faţă în faţă.
Desigur, oamenii obişnuiţi - a se citi care nu sunt pensionari speciali şi nu se angajează apoi la stat pe o funcţie de conducere - au fost indignaţi de cele întâmplate. Alţii i-au sărit în apărare poliţistului pensionar, spunând că este un om de ispravă şi că va face treabă acolo unde a fost numit. Evident, timpul va demonstra dacă este aşa.
Ceea ce le scapă multora dintre cei ce deţin sau au deţinut calitatea de persoană publică - şi nu vremelnic, ci pentru mai bine de 15 ani - este faptul că, indiferent ce ar face, în această calitate, vor fi în atenţia publicului. Până la urmă, nici "Viaţa liberă", nici eu personal, nu ne-am dus să scriem ce fac la dumnealor acasă nici primarul, nici prefectul, nici preşedintele CJ, nici şeful Poliţiei etc. Atâta timp cât nu încalcă legea şi nu îşi pun filme deochiate pe reţelele de socializare, e treaba dumnealor. Dar, din momentul în care păşesc în afara casei, sunt pe domeniul public şi/sau îndeplinesc o funcţie publică ori plătită din bani publici, sunt subiecte de presă, fiindcă publicul larg are dreptul să afle cu ce se mai ocupă, iar misiunea presei este să-i aducă această informaţie aproape.
Ceea ce par să nu înţeleagă pensionarii speciali este faptul că oamenilor nu le place deloc faptul că au privilegii, primul şi cel mai important fiind pensionarea la o vârstă fragedă, în acest caz până în 50 de ani. Nu spune nimeni că nu au meserii grele, că nu e uşor să te iei în beţe cu "hoţii" câte două decenii şi jumătate, pentru ca, după aceea, să rămâi fără niciun fel de protecţie. Ceea ce oamenii le reproşează este uşurinţa suspectă cu care îşi găsesc un loc mai cald, plătit din bani publici, adăugând salariul unei pensii mai mult decât îndestulătoare, în timp ce există, cu siguranţă, alţi oameni care ar fi la fel de buni pentru postul acela şi pentru care pensia - câtă este ea - vine la 65 de ani, dacă o mai apucă.
În condiţiile în care suntem fruntaşi la şomaj, tinerii nu-şi găsesc de lucru, iar generaţia de vârstă mijlocie este obligată şi să-şi întreţină copiii şi să-şi ajute părinţii de cele mai multe ori, cât de naiv trebuie să fii să nu te aştepţi la aşa o reacţie? Sau, mai bine spus, cât de desprins de realitate?