E greu să găsești argumente solide pentru a-i convinge pe tineri că e bine/trebuie/e necesar/e o datorie să învețe să lupte, ca să se apere pe ei și țara, la nevoie, pentru că noțiunile de datorie și recunoștință au dispărut din ADN-ul generațiilor pentru care viața a fost dulce.
Generații care nu au trecut prin războaie, prin foamete, care nu au stat nici măcar la cozi la lapte, ale căror nevoi primordiale nu au fost niciodată puse la încercare. Generații care au avut și au posibilitatea de a alege, din părinți care poate atât au urât anii din urmă ai comunismului încât sfidează orice formă de ”supunere”. Și la care se adaugă lehamitea, da, justificată, de toate scenariile prin care am trecut, experimentând ”democrația”.
Avertizarea unui general adevărat, nu din acela cu galoanele afișate pe la lansări de parfumuri sau pensionat de la Intendență, cum că, dacă vine războiul, ceea ce acum este o opțiune cu avantaje se va transforma într-o obligație ”gratuită”, a stârnit în mediul online reacții virulente și majoritar negative. Multe, venite nu din categoria celor vizați de ”oferta” Armatei, ci a părinților, poate a bunicilor. Adică taman a celor care ar trebui, poate, să știe, că e mai bine să îți faci vara sanie decât să te prindă nămeții în opincile goale. ”Să se ducă ăla, să se ducă celălalt... să se ducă copiii politicienilor și corporatiștii... să se ducă”!
Nu am argumente solide ca să conving un tânăr să iasă din zona de confort pentru rigorile militare, chiar ajustate, așa, ca pentru voluntari. Dar poate că, dacă printre promotorii anti-armată și a tot ce reprezintă ea ar fi unii care ar vedea că e vital uneori să fii înaintea vremurilor, care pot veni peste tine indiferent că vrei tu, ca mic popor, sau nu, percepția ar putea fi și ea schimbată.
În cultul monarhiilor contemporane, există încă tradiția ca toți moștenitorii, fete sau băieți, să facă armată, școli și pregătire militară. Știu, veți spune, rolul militar al regalilor este mai mult unul onorific, dar rostul tradiției e unul cât se poate de pragmatic, cu adânci rădăcini în istorie. Acele țări, în care exemplul pleacă de sus, au armate puternice. În Danemarca, Suedia sau Norvegia, servesc, obligatoriu, și femeile, și bărbații. Iar etern neutra Elveție își cheamă, și ea, obligatoriu, bărbații la oaste. Vecinii bulgari fac voluntariat de cinci ani, iar de la anul nici croații nu vor mai avea de ales.
Noi, da. Până când vine urgia, însă atunci va fi prea târziu. Vom mai trage de timp, pentru că și ”nebunia” pensionărilor timpurii și tot mai accelerate de prin Armată și alte servicii are și partea ei bună. Avem rezerviști încă tineri, care mai știu a ține arma în mână fără să-și tragă un glonț în propriul cap. Măcar câțiva ani, ei mai asigură nevoia esențială a unui popor, pe care tineretul, viitorul și speranța țării, nu are de unde să o știe: aceea de a fi apărat.
