Baba arde și țara se piaptănă
Omul e ca factura: când este mic, vrea să se facă mare. Pe măsură ce trece timpul, prinde curaj. Vrea să crească și mai mare, ca să ajungă cineva în viață. Pentru asta, ar fi în stare de orice. Chiar și să meargă la școală. În principiu, să învețe carte. În realitate, ferestrele alea de la clasă nu sunt veșnice, florile nu-s neapărat perene, iar Fondul Clasei are și el nevoie de prețuirea noastră. Că și el este om. Sau cel puțin așa îl personifică cei care știu cu ce se mănâncă Limba și literatura română și la ce folosesc figurile de stil.
Banii nu aduc fericirea. E un clișeu pe care l-a rostit un ioghin din Huși, după ce-a pierdut pensia mamei sale la păcănele. Dar poate că ghinionistului nu i-a plăcut cartea. Meditațiile nici atât. Că nici astea nu prea aduc fericirea. Dovadă stă acest titlu de tabloid: “Panică printre părinți! Prețurile meditațiilor s-ar putea dubla”. Bănuiesc și de ce: s-au înmulțit profesorii care s-au prins cum poți ajunge președinte de țară. În caz că vi se pare că tocmai am făcut trimitere la domnul Iohannis, să știți că așa e. Avantajul de a face meditații este că te culci profesor și, cu puțin de noroc, te poți trezi dezvoltator locativ. Sau, mă rog, posesor de case fără număr. Un soi de manelist imobiliar, cum spun etnologii.
Am vrut să mă apuc și eu de meditații. Pentru că nu aveam elevi, m-am mulțumit cu contemplația. Luna viitoare mă înscriu și la cursurile de origami. Până și aici pot plăti pe caiet. Că nu prea am bani. Noroc cu vecinii de scară, care au pus bazele unui PNRR de cartier. Încă n-au găsit un purtător de cuvânt care să povestească frumos și mult despre miliardele ce vor veni peste 557 de ani, dar nu-i bai. Intenția și gestul contează.
