Pe lângă simplii iubitori de fotbal care vin la stadion pentru a urmări meciurile de fotbal, după care se retrag la obiceiurile lor cotidiene, în timp, au apărut grupuri organizate de suporteri, ale căror interese au fost diverse. Apărută la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, mişcarea “hooligan”, diferă de mişcarea “ultras”, apărută în 1969, prin idealurile pe care le urmează.
Prima categorie, caracterizată, de obicei, prin acte de violenţă, nu este interesată de fenomenul sportiv ca atare, ci urmăreşte să rezolve disputele cu alte grupări, în timp ce fenomenul ultras este caracterizat prin suportul pe care îl oferă echipei de fotbal pe care o reprezintă, astfel, membrii se organizează în cluburi, unde pregătesc coregrafii şi cântece. Pe parcursul anilor, cele două categorii s-au dezvoltat, iar acţiunile lor au dus atât la evenimente nefericite, cât şi la adevarate spectacole ce au rămas întipărite în mintea iubitorilor de fotbal.
Primele relatări despre „hooligans”
La sfârşitul secolului XIX, în Anglia, ţara care a inventat fotbalul, au apărut primele incidente de tip hooligan, atunci când au fost raportate atacuri la adresa arbitrilor sau jucătorilor. Primele incidente majore au apărut în 1909 în Scoţia, la meciul dintre Celtic Glasgow şi Glasgow Rangers, care este considerat primul derby din istorie. La sfârşitul meciului, suporterii au pătruns pe teren, iar confruntarea s-a lăsat cu distrugeri importante şi peste 100 de răniţi.
Notorietatea suporterilor din Marea Britanie a început să crească simţitor odată cu Campionatul Mondial de Fotbal din 1966, organizat în peninsulă. Din acest moment naţionalismul a început să joace un rol foarte important printre suporteri şi au început să se organizeze deplasări prin ţară şi străinătate. Acesta este considerat momentul în care se conturează fenomenul “hooligan”. Cel din urmă a crescut şi o dată cu comercializarea fotbalului s-a produs o ruptură între club şi suporteri, fapt ce a condus la dezvoltarea trendului. O dată ce cazul hooligan-ilor britanici a fost din ce în ce mai mediatizat, fenomenul s-a răspândit în mai toată Europa. Astfel de grupuri de suporteri s-au dezvoltat in ţări precum Polonia, Grecia, Croaţia sau Germania.
Despre provenienţa cuvântului “hooligan” există mai multe poveşti. Una dintre ele spune că undeva prin secolele XVIII-XIX exista o familie, O’Hoolihan, recunoscută pentru consumul mare de alcool şi pentru comportamentul violent, iar de aici provenienţa numelui; alta spune că exista un individ numit Patrick Hooligan care provoca multe bătăi pe străzile Londrei, iar de aici poliţiştii au început să caracterizeze fenomenul atribuindu-i numele; dar cea mai veridică explicaţie pare să vină din Scoţia, acolo unde cuvântul “hooley” înseamnă “wild” (sălbatic).
Cel mai celebru caz în care fenomenul hooligan s-a evidenţiat a fost cel din 29 mai 1985, atunci când Liverpool şi Juventus s-au întâlnit în finala Cupei Campionilor Europeni pe stadionul Heysel din Brussels-Belgia. Suporterii celor două echipe au intrat în conflict, iar din cauza condiţiilor proaste de securitate situaţia s-a transformat într-o adevărată bătălie. Suporterii englezi au intrat în sectorul italienilor, iar peretele de siguranţă a cedat. Incidentul s-a soldat cu 39 de morţi şi peste 600 de răniţi, iar în urma acestui eveniment nefericit, Margaret Tatcher a cerut retragerea echipelor engleze din competiţiile europene. În urma investigaţiilor s-a hotărât ca pentru 5 ani echipele engleze să nu mai participe în cupele continentale.
„Fenomenul ultras”
În italiană cuvântul “ultra” înseamnă “dincolo de graniţe” ceea ce spune despre aceste grupări faptul că vor să fie mai mult decât simpli fani. În 1969 în Genoa apare prima organizaţie de acest fel intitulată “Ultras Tito Cucchiaroni”. Cele mai multe grupări „ultras” au apărut la începutul anilor 1970 în Nordul Italiei, pentru ca mai apoi să se răspândească în toată peninsula. În anii 1970 se ajunsese ca toate echipele din primele trei ligi italiene să aibă o brigadă ultras. Mai toate aceste grupări au cochetat cu politica de tip extremist pentru că pe stadion îşi puteau exprima în mod liber gândurile.
Pentru cei care făceau parte din fenomenul ultras, confruntările cu celelalte brigăzi erau nelipsite, dar erau feriţi cei neutri, iar lupta cu arme era interzisă. Cu timpul însă, lucrurile au degenerat, iar aceste organizaţii au devenit din ce în ce mai periculoase. În anii 1980 raţiunile politice au început să primeze în aceste brigăzi, motiv pentru care au intrat în atenţia presei şi a statului. În anii 1980 o parte din ele au fost declarate organizaţii criminale, iar unii membrii au fost arestaţi. Ultraşii italieni au început să intre în conflict cu politia, situaţie ce a continuat şi după anii 2000.
Sursa: historia.ro
