Drumul spre Peştera Scărişoara porneşte din comuna Gârda de Sus, situată pe valea Arieşului Mare la 32 km amonte de Câmpeni (pe DN75). Din centrul comunei se desprinde drumul carosabil de pe Gârda Seacă pe care se ajunge, după aproximativ 1km, la gura Vaii Ordâncuşa.
De aici există trei variante. Prima o constituie poteca turistică marcată cu cruce roşie, care mai întâi trece prin cătrumul Mununa şi după un traseu de 10 km, ajunge la Scărişoara.
Cea de a doua variantă este reprezentată de drumul asfaltat de pe valea Ordâncuşei, de 23 km. care duce până în cătunul Gheţar.
Ultima şi cea mai nouă variantă este pe Valea Gârda Seacă. La 2 km de la gura Urdâncuşei porneşte un drum forestier prin Mununa până la Gheţar lung de 12 km până la Scarişoara.
Descoperire
Nu se cunoaşte data exactă când a fost descoperită peştera. Cea mai veche menţiune asupra peşterii este făcută de A. Szirtfi în 1847. K. F. Peters şi A. Schmidl dau primele informaţii ştiinţifice în 1861, respectiv 1863.
Al. Borza studiază repartiţia florei şi fenologia vegetaţiei din pereţii avenului, Emil Racoviţă (1927) cercetează formaţiunile de gheată iar V. Puşcariu (1934) face o prezentare ştiinţifică şi turistică. "Rezervaţiile" Gheţarului sunt explorate de-abia în 1947 de Maxim Pop şi Mihai Şerban.
După o stagnare de 15 ani, studiul Gheţarului Scărişoara este reluat în 1965 de Iosif Viehmann, Gh. Racoviţă, M. Şerban, T. Rusu şi V. Crăciun.
Formare
Peştera Gheţarul de la Scărişoara face parte din sistemul carstic Gheţar - Ocoale - Dobreşti. Este formată în calcare de vârstă Jurasic superior, dispuse monoclinal pe direcţia NV-SE, la o altitudine de 1165 m, la marginea platoului carstic Gheţari - Ocoale.
Cândva Valea Ocoale curgea la suprafaţă. Odată cu dizolvarea în freatic a peşterii Scărişoara apele coboară în subteran. Ieşirea apei la lumină se făcea prin Pojarul Poliţei.
Continuând dizolvarea apa coboară în Avenul din Şesuri cu ieşire la suprafaţă în Izbucul Poliţei. Golul rămas uscat al Scărişoarei, în urma prăbuşirii avenului de intrare se umple cu gheaţă în timpul glaciaţiunilor.
După încălzirea vremii gheaţa începe să se topească şi dispare jumătate din volum dar este alimentată în fiecare iarnă cu un nou strat la suprafaţă. Topirea are loc şi la baza gheţarului astfel că de la bază dispare o secţiune şi o alta se depune sus.
Cea mai veche gheaţă de la bază are 4000 de ani. Pe carote de gheaţă recoltate în 2005, cercetătorii de la Institutul de Speologie Emil Racoviţă Cluj şi mulţi asociaţi străini descifrează din trecut o mulţime incredibilă de date. Cum a fost vremea în fiecare an din ultimii 4000, când au fost incendii în zonă, când şi cât aur se exploata în Apuseni pe vremea dacilor.
Intrarea în gheţar
Intrarea în Gheţarul de la Scărişoara se face printr-un impresionant aven, a cărui gură, cu un diametru de 60 m se deschide în pădurea din marginea platoului. O poteca îngustă săpată în stâncă şi câteva scări metalice ancorate în pereţi înlesnesc coborârea celor 48 m cât măsoară adâncimea avenului. Pe fundul lui se păstrează în tot timpul anului un strat gros de zăpadă. Aici se pătrunde în Sala Mare printr-un impresionant portal măsurând 24 m lăţime şi 17 m înălţime.
Topografia Gheţarului de la Scărişoara este simplă, deoarece peştera reprezintă o încăpere unică cu o dezvoltare totala de 700 m. În mijlocul acestei încăperi se află un imens bloc de gheaţă, cu un volum de 80000 mc şi care dăinuie în peşteră de peste 4000 de ani.
Faţa superioară a blocului (3000 mp) formează podeaua Sălii Mari. În partea dreaptă acest planşeu se frânge într-un tobogan abrupt de gheaţă, care da într-o zonă, denumită Biserica. Aici apar primele formaţiuni stalagmitice de gheaţă.
Aceasta este zona turistică, restul fiind rezervaţie ştiinţifică, cu doua sectoare distincte.
Vizitarea peşterii
În latura din dreapta intrării se afla Rezervaţia Mică, la care se ajunge coborând o verticală de 15 m în rimaia dintre stâncă si gheaţă. În stânga se află Rezervaţia Mare, spre care se coboară o verticală de 20 m la baza căreia galeria continuă puternic descendentă. Aceasta este Galeria Maxim Pop.
În amândouă rezervaţiile, lângă gheţar reapar stalagmitele de gheaţă, dintre care unele au o existentă permanentă iar altele se topesc în cursul verii, dar se refac în forme asemănătoare în lunile de iarnă. Dincolo de aceste speleoteme îngheţate, aspectul peşterii se schimbă total, locul gheţii fiind luat de concreţiuni de o mare diversitate şi frumuseţe.
Stalactite, stalagmite, coloane, draperii parietale, coralite, gururi.... Acestea abundă mai ales în Galeria Coman - o prelungire îngustată a Rezervaţiei Mari - care coboară în pantă accentuată până la adâncimea maximă a peşterii de 105 m, apropiindu-se în acelaşi timp la numai câţiva metri de cea de a doua perlă a sistemului carstic Scărişoara - peştera Pojarul Poliţei. De fapt, între cele două cavităţi a existat cândva, înainte de începutul formării blocului de gheaţă, o comunicare naturală.
Gheţarul de la Scărişoara este important pentru ştiinţă în primul rând în complexul de fenomene care se datoresc prezenţei gheţii şi structurii generale a peşterii: morfogeneză şi evoluţia formaţiunilor de gheaţă, stratificarea masivului de gheaţă etc. Avenul, prin flora sa variată, diferenţiată pe nivele, oferă botaniştilor un interesant şi permanent teren de cercetare.
Fauna cavernicolă este săracă, cel mai de seamă reprezentant fiind Pholeuon proserpinae glaciale Jeann. În gheaţa peşterii s-a descoperit un schelet aproape întreg de Rupicapra.
Cum se păstrează gheaţa în peşteră?
Peştera Scărişoara s-a format în timpul glaciaţiunii când munţii în care este situată erau acoperiţi de zăpadă şi gheaţă. Peştera având o singură deschidere în partea de sus se formează astfel curenţi de aer între suprafaţă şi peştera care îngăduie păstrarea gheţii.
Iarna, temperatura aerului din peşteră înregistrează aceleaşi oscilaţii ca temperatura aerului din jurul avenului (intrării); vara temperatura urcă până la +1 C din această cauză în fiecare vară din podeaua Sălii Mari se topeşte un strat de gheaţă gros de câţiva cm.
Legendă - “Solomatul” care fură fete
Poveştile din bătrâni spun că în peştera de la Scărişoara trăia, în vremuri vechi, un balaur pe care localnicii îl numeau Solomat. Acesta fura câte o fată frumoasă, fie în Noaptea de Anul Nou, fie în noaptea dinaintea Târgului de Fete la Găina şi le ascundea într-un palat de gheaţă pe care niciunul dintre localnici n-a avut ocazia să-l vadă.
O altă legendă spune că, în spatele formaţiunii calcaroase numite “La Brazi “, există două bazine tot timpul pline cu apă. Cine se aşează în genunchi, îşi descoperă capul şi bea direct cu buzele şi-şi pune o dorinţă, îşi va vedea visul cu ochii. Condiţia este să-şi respecte “ritualul “ şi, timp de cel puţin un an să nu divulge nimănui dorinţa pusă.
În cartea recordurilor
Speologii de la Institutul Emil Racoviţă din Cluj Napoca susţin că Peştera Scărişoara ar putea intra în Cartea Recordurilor, deoarece se pare că monumentul natural ascunde cel mai mare gheţar subteran din lume.
Dovada ar fi, spun ei, măsurătorile pe care le-au realizat cu ajutorul unor echipamente performante. În cazul în care teoria lor se va dovedi a fi adevărată, atunci Scărişoara ar putea smulge prima poziţie unei peşteri din Slovacia, unde se află un gheţar de 112.000 metri cubi.
