Pe limba lor
Unii scriu poezii. Alţi fac dragoste. Alţi citesc. Alţii colecţionează timbre. Într-o viaţă întreagă, mai lungă sau mai scurtă, oamenii află cu ce ar trebui să-şi umple timpul în particular.
Sau ce ar trebui să povestească că fac acasă, când sunt cu un El sau o Ea invizibil celorlalţi, dar atât de uşor de conturat din contexte. Dacă merg la cumpărături, El şi Ea au obiceiurile lor, şi vorbesc limba lor, şi aleg lucrurile lor, pe care le consideră Ei Doi importante. Pentru că deodată judecăm la plural, iubim la plural, aşteptăm şi sperăm la plural.
Şi, dar mai ales şi
În copilărie crezi că a avea un soţ rezolvă toate dilemele. Când tu faci baie, soţul te aşteaptă la televizor. Când tu îi găteşti, el ştie deja ce gust perfect are mâncarea ta.
Da, un tablou naiv, dar cine zice că şi-a imaginat, la 6 ani, că o să adune credite, rate şi o să repartizeze banii pe facturi, pentru ca abia la final să vadă dacă mai are timp şi chef de zbenguieli prin aşternut – ăla minte.
Prozaică – viaţa în cuplu? Poate nu ştiţi cum e să aduni facturi, rate şi credite la singular…
Val de ocean
Cineva – poate hormonii, poate karma, poate contextul – are grijă ca viaţa să ne facă tumbe în momente de maxim calm. Pe ocean, se zice că s-ar numi „furtuni albe”, un fel de scandaluri marine-gigant, dar extrem de rapide. Vin şi trec precum perdelele de ploaie, alea de râd colegii când spui că tu ai fost făcut ciuciulete, iar ei sunt uscaţi ca pachetul de şerveţele nazale. Ca să revin, viaţa este amabilă numai când are ea chef.
Scrupule
Aşa cum des mi se întâmplă să scriu, prin diverse articole, oamenii – tineri sau bătrâni – mor fără noimă. Poţi să nu faci nimic, dar să te uiţi întrebător.
Cât a trecut? Doar trei zile de când un tânăr de 22 de ani a făcut greşeala vieţii lui, pentru că a fost la locul nepotrivit, în momentul cel mai puţin potrivit. Şi a murit incredibil, după ce timp de 22 de ani a fost lumină pentru părinţii lui şi familie pentru fraţi. A murit cum mor atâtea poveşti, despre care, când scriu, ştiu că mi se va spune de către intransigentul cititor - că le tratez ca pe marfă.
Ultima oară, o colegă m-a privit uşor contrariată, nu înţelegea deloc rostul dezvăluirilor însângerate din ziare. Şi ea le ştie, le aude, dar are scrupule în a le căuta. Ciudat, nu?
Nu colecţionez timbre, fac uneori dragoste şi scriu despre moarte. Scrupule? Poate doar când mă număr la plural.
