Este o zi caniculară în București, ca în toată România, dar zeci de oameni au făcut abstracție de la căldură și au venit, cu un buchet de flori, o lumânare sau doar cu un gând bun, să-i aducă un ultim omagiu fostului președinte Ion Iliescu. Accesul la Palatul Cotroceni s-a făcut în baza unui protocol strict, reflectând solemnitatea momentului și importanța istorică a celui condus pe ultimul drum.
În fața Palatului, pe trotuarul din Bd. Geniului, oamenii au așezat florile și lumânările în spațiul special amenajat, în liniște deplină. În curtea interioară, controlul de securitate a fost amănunțit, fiecare vizitator fiind verificat cu rigurozitate, conform protocolului.
După acest filtru sobru, publicul a fost îndrumat spre interiorul Palatului. Acolo, totul este atent pregătit. Catafalcul fostului președinte este acoperit cu tricolorul României și păzit de patru soldați. Cei care pătrund în Sala Unirii păstrează tăcerea: unii își fac semnul crucii, alții își pun mâna la inimă. Indiferent de gest, ies cu ochii umezi. Se simte, în tăcerea comună, o emoție greu de exprimat în cuvinte.
„Am avut un vis premonitoriu. Așa am simțit să vin”
Mihaela Roxana Dumitriu, o femeie din Fieni, a venit special la București pentru a-i aduce un ultim omagiu fostului președinte. Vorbește cu emoție, păstrând vie o relație de familie cu Ion Iliescu: „Îl cunosc din familie. A fost prieten cu tatăl meu și cu mătușa mea. Un om extraordinar, cum rar mai găsești – și din punct de vedere moral și profesional. A fost eminent la școală, în carieră, peste tot. Am luat masa cu dumnealui când aveam 15 ani. A fost un om modest, care mi-a dat sfaturi de viață foarte frumoase. Am avut chiar și un vis premonitoriu. Așa am simțit să vin. Cred că a luat hotărâri foarte bune de-a lungul carierei sale.”
„Pentru mine, rămâne un politician bun”
Elena Stancu, trecută de prima tinerețe, își amintește cu nostalgie perioada de după Revoluție: „În perioada în care a fost Iliescu președinte, a fost bine. Cel puțin în primii ani. După aceea, s-au mai stricat lucrurile. Dar pentru mine rămâne un politician bun. Nu știu ce spun alții, mie mi-a plăcut.”
„Iliescu era un om cu suflet. Nu pot spune nimic rău despre el”
Alexandru Florea, prezent împreună cu soția sa, rememorează două povești care, spune el, i-au rămas întipărite în suflet. Prima i-a fost spusă de un necunoscut întâlnit în 1991, în centrul Bucureștiului:
„Era un om simplu din Iași, venit special la București să-l voteze pe Iliescu. Povestea că, în comunism, fiul său intrase la facultate, dar stăteau cu toții, patru suflete, într-un apartament cu două camere. Ceruse o cameră la cămin și a fost umilit de autoritățile locale – lovit cu o scrumieră, dat afară din partid și de la serviciu. În cele din urmă, cineva l-a îndrumat să meargă la Ion Iliescu, care era prim-secretar pe județ. L-a primit, l-a ascultat, i-a oferit un pahar cu apă și, pe loc, l-a reabilitat. Așa l-a câștigat pe omul acela pentru totdeauna.”
Cea de-a doua poveste îi aparține unui fost coleg de muncă: „L-a ajutat pe omul acela să-și ducă soția în străinătate, pentru o operație de cancer. Și s-a vindecat. De asta nu pot să zic nimic rău de Iliescu. A fost un președinte cu inimă, uman.”
La întrebarea ce l-a motivat să vină la funeralii, soția lui intervine: „A auzit pe cineva vorbind frumos la televizor despre Iliescu și a început să plângă.”
„Nu am început să plâng”, se eschivează el, „dar mi-au plăcut cuvintele doamnei care se ocupă de protocolul președinților. A stat cu mâna la inimă cel mai mult. A fost impresionant.”
Privind în jur, rememorează și propria copilărie: „Pe vremea mea, aici era Palatul Pionierilor. Veneam la clubul de aeronautică. Aici am dat mâna cu Ho Chi Minh, președintele Vietnamului. Se organizau carnavaluri, trăgeau artificii… E și nostalgie.”, zice el cu lacrimi în ochi.
„Ne-a dus în NATO și în Europa. Ce altceva să-i ceri?”
Tudorița Anghel, fostă angajată a Ambasadei României, spune cu convingere: „L-am cunoscut personal, am și poză cu dumnealui. L-am iubit și l-am apreciat. A fost un om tare cumsecade. Ne-a adus democrația. A dus România în NATO, în 2002, și apoi în Uniunea Europeană. Nu am nimic să-i reproșez. A făcut lucruri bune pentru țară și pentru tineret. Fiecare înțelege democrația cum poate, dar eu cred că a fost un conducător care trebuie respectat.”
„Am venit să văd ce a mai rămas din ce a fost”
Laurențiu, un bărbat mai rezervat, își exprimă părerea cu o sinceritate amară: „Pe de-o parte l-am apreciat, pe de altă parte nu. Mi-a plăcut că și-a văzut interesul. Nu mi-a plăcut că, din cauza altora, mai mari ca el, s-a dărâmat tot ce s-a construit. Am venit să văd ce a mai rămas din ce a fost…”
Protocol și tăcere
Autoritățile au impus un cadru riguros. Persoanele care au dorit să-i aducă omagiu fostului preşedinte au fost obligate să respecte reguli stricte: acces doar cu buletinul, ținută sobră, fără obiecte personale, fără copii sub 14 ani. În interior, fotografierea, filmarea sau vorbitul la telefon au fost complet interzise. Paza a verificat fiecare vizitator, iar traseul a fost bine delimitat.
Înăuntru, oamenii s-au supus sobrietății momentului. Se auzea doar un murmur discret, un freamăt al emoției colective. Cuvintele dispăreau. În fața catafalcului, doar gesturile mai vorbeau: o mână la inimă, o cruce, un oftat.
O despărțire de istorie
Ziua de 6 august rămâne una simbolică. O parte dintre români și-au luat rămas bun nu doar de la un om, ci și de la o epocă. Pentru unii, Ion Iliescu va rămâne „părintele democrației post-decembriste”. Pentru alții, un personaj controversat, greu de judecat într-un singur registru. Dar, în liniștea impusă de protocol și în solemnitatea Palatului Cotroceni, o certitudine părea să unească pe toți cei prezenți: acolo, în fața tricolorului, se afla o bucată din istoria României.
