Foarte mulţi copii isteți la atelierele noastre de evaluare şi feed-back au probleme cu atenţia voluntară, concentrarea, ascultarea activă, autocontrolul, în general.
După sute de întâlniri cu părinţii acestor copii (4-10 ani), descoperi că nu sunt mulţi aceia care ştiu să pună limite sănătoase şi din timp. Şi mai puţini sunt aceia care le vorbesc copiilor, de mici, despre integritatea lucrului bine făcut, despre cum fiecare om are nevoie să îşi onoreze munca, despre cât de satisfăcător este să finalizezi sarcini care păreau dificile la început. În graba şi ritmul vieţii de azi, uităm să ne formulăm clar în minte - pentru noi şi copiii noştri - care sunt valorile noastre de nenegociat, standardele de viaţă, ce este acceptabil şi ce nu, cu ce anume are un copil de contribuit în familia lui.
Este o capcană să îţi doreşti fericirea copilului tău - la şcoală şi acasă - mai ales dacă ajungi să confunzi fericirea cu starea de comoditate, inerţie sau confort perpetuu.
Copiii buni la şcoală au primit cândva, în primii şapte ani de viaţă, prin discretă amprentare sau directă povaţă, mesajul că fără partea lor de contribuţie, fără efort personal, familia în care cresc îşi pierde echilibrul şi valorile.
E exagerată speranţa unor părinţi să găsească dascăli mereu fantastici, spectaculoşi şi fascinanţi, încât copilului să i se întâmple pur şi simplu învăţarea. Fără efort voluntar, fără atenţia lui exersată, fără energia pusă conştient de copil în această tranzacţie nu există învăţare şi creştere consistentă, chiar dacă copilul e inteligent.
Amprentarea asta etică despre cum onorezi o "treabă" se face până în şapte ani. La fel, cam tot ce înseamnă puterea copilului de a "sta în flux", de a asculta în linişte, conştient şi activ, de a rămâne voluntar în sarcină, chiar dacă aceasta nu îi provoacă mare plăcere.
De aceea, grădiniţele sunt cheia. Dar şi puterea părinţilor de a transmite, de mici, valori, moduri de operare, un anumit nivel de hărnicie şi implicare.
