Supranumit Violonistul fără de Arginţi, omul din titlu des/cânta la toate nunţile şi botezurile şi balurile şi divorţurile şi chefurile şi petrecerile şi sărbătorile din mijlocul părţii de Sud a Moldovei de Nord! Cânta chiar şi la îngropăciuni! Şi la orice fel de despărţiri şi împărţiri cânta! Fără nici un bănuţ cânta! Şi cânta şi din gură, nu numai din vioară! De loc, era din Drăguşeni! Cum auzea că urmează să se întâmple una dintre organizările ami ...

Tu nu (m)-ai visat niciodată/ că-s mort după tine, pe vale, că-s drumul (şi sensul) pe unde/ merg toate cuvintele tale, din care ai fost întrupată/ şi (s)pusă pe-aceeaşi cărare cu mine, s-ajungem acolo,/ la capăt, la margine...! Oare de ce nu încerci? de ce-ţi place/ departe de vis? ce se vede din lumea cea fără oniric/ şi clară ca nuca-n perete? În crederea ta cum că unde-i/ prea multă visare se-ntâmplă dormire în gol, minciunire,/ că numai fantasmele îmblă cu preşu ...

Iată ce i-a dictat poetul Marcel Măzăriche lui Vasile Vindereu, pentru ca să scrie pe lespedea şi pe crucea mormântului în care „doarme” grangurul „întrerupt” de cel mai straniu, dar şi sincer cetăţean de „onoare” al celui mai sigur/potrivit „loc de parcare”, al Cimitirului „Sfântul Lazăr”, adicătelea! Citiţi şi vă cruciţi corect! „am să te prind că vii să furi zarzăre.../ fir-ai să fii, moarte de pasăre!/ nici n-am crezut cu tu vreodată/ ai să op ...

Eu, acum, vreau să scriu cel mai frumos poem pentru tine, întru memoria celor o mie şi unu de plânsuri torenţiale, pe care le-ai pierdut aşteptându-mă... şi întru memoria celor o mie şi unu de hectare cu ghiocei, pe care le-am semănat şi le-am înflorit aşteptându-te... dar şi întru memoria celor o mie şi una de strigăte prin deşertăciunea care ne-a înmulţit şi ne-a împărţit la cei care au fost şi încă mai sunt duci şi ducese de Candoare pe acest (ne)cunoscut Rotu ...

Aşadar, viteazul Vasile Vindereu a ucis un grangur! Cu premeditare şi cu sânge rece l-a ucis! Şi a ţinut neapărat să se „descarce” de păcat, povestindu-mi aceste amănunte spăimântătoare! Sigur că da! N-am cum să nu-l condamn pentru ce a fost în stare! Chiar dacă aş vrea să-l ajut spunându-i că-l iert şi eu şi toată lumea sa, nu-l ajută cu nimic! Fiindcă, din cât cred şi ştiu eu, Iertătorul Universal nu-l va ierta niciodată! Această faptă groaznică nu se presc ...

când „este” nu-i, dar „nu se poate” este, şi când primejdii sfinte mă-mpresoară, şi când se surpă tot ce (nu) crezusem că (nu)-i frumos decât pe dinafară... şi când distanţa mică... (foarte mică!!!)... dintre păgân şi sacru îmi rânjeşte ca un jurat stăpân pe universul pe care l-am tradus în româneşte... şi când distanţa mare... (foarte mare!!!)... dintre un „zis” şi un „făcut” anume îmi toarnă-(n vis şi-n gând) amărăciune şi-mi injectează ...

Şi uite ce-mi destăinuieşte/povesteşte Vasile Vindereu! „Chiar sunt convins că nu-ţi vine să crezi, dar pot să jur că eu l-am ucis pe cel de sub crucea asta! Pot să jur pe cuvântul meu de onoare, pe seriozitatea mea de onoare şi pe sufletul meu de onoare! Pot să-ţi aduc şi martori oculari, de atunci: Ion Mutelcă, Vasile Cherpedin şi Costică Prăpăd erau de faţă la această ucidere cu premeditare! L-am ucis într-o pădure cu salcâmi! De multă vreme pusesem la cale asasin ...

Când mi-era inima mai dragă, tu-i spuneai să mă lase şi să plece cât mai departe, să nu se mai întoarcă niciodată printre cuvintele mele nici măcar în şagă, nici măcar să audă şi să vadă că am suit-o într-o carte scrisă cu privirea perpendiculară pe stele perpendiculare: steaua mea şi a ei, amândouă la fel de tăcute şi amare! Când mi-era inima mai urâtă, tu-i spuneai să vină cât mai aproape de sufletul meu şi să nu mai părăsească nicicând inefabilul d ...

Tovarăşul Vasile Vindereu face la stânga, spre intrarea-n Cimitirul/Dormitorul „Sfântul Lazăr”! Fac şi eu la stânga... şi-l urmez cam la un pas mai în urmă! Că doar sunt invitatul său, nu? Că doar are să-mi mărturisească „ceva” care nu mai suportă amânare, nu? Cred că are „ceva” pe suflet şi vrea să nu mai aibă! Cred că vrea să scape de-o povară care-l macină, probabil!... Cred că nu mai poate suporta o remuşcare, o mustrare de conştiinţă, nu? Cred că- ...

Ia-mă să-mi dai nişte viaţă/ din multul înaltelor tale priviri înspre lutul din care/ beau moarte la deal şi la vale! Ia-mă acum, cât mai merge/ ulciorul iubirii la apă, cât încă departe-i târziul/ şi-absenţa nu-i gata să-nceapă! Acum, când blestemul acestei/ meniri încă ştie să ardă... şi arde... şi face lumină/ şi-o poartă din poartă în poartă! O poartă din uşă în uşă,/ din suflet în suflet o poartă... (seraf păzitor al candorii,/ aude şi vede şi i ...