Recent, ministrul Energiei, Bogdan Ivan, a confirmat un adevăr dureros pe care îl simțim cu toții, direct în buzunare: România plătește printre cele mai mari prețuri pentru energie din Europa, în medie cu 69% mai mult față de toamna anului trecut. Privind însă factura, apare o realitate și mai revoltătoare: prețul energiei în sine reprezintă doar 40%, restul de 60% fiind taxe și tăxuțe pentru transport, distribuție, TVA, accize și alte „minunății” birocratice.
De ce am ajuns în această situație? Răspunsul, de o simplitate dureroasă, este incompetență sistemică. Am fost prinși „cu pantalonii în vine” de tranziția accelerată a Uniunii Europene către energia verde și de lipsa gazului rusesc, dar aceste provocări externe au scos la lumină neglijența internă cronică.
Paradoxul energetic românesc este strigător la cer: deși țara are rezerve de gaze naturale suficiente, lipsa unor capacități moderne de producție și, crucial, de stocare a electricității ne face vulnerabili. Astfel, ajungem să plătim, în anumite intervale orare, cel mai scump curent din Europa, în timp ce, ironic și absurd, vindem surplusul în Ungaria cu doar câțiva bani.
Lista eșecurilor continuă cu investițiile lăsate în paragină: nu mai puțin de zece hidrocentrale începute și neterminate, o risipă de 12 miliarde de lei din banii publici. Și mai grav este cazul Complexului Energetic (CE) Oltenia: deși autoritățile s-au angajat să închidă centralele pe cărbune începând cu 1 ianuarie 2026, nu s-a făcut nimic concret. CE Oltenia a primit în 2022 un ajutor de stat de 2,6 miliarde de euro pentru restructurare și înlocuirea capacităților cu parcuri fotovoltaice, dar, conform tiparului românesc, banii s-au luat, iar rezultatele lipsesc. Acum, aceleași autorități se „căciulesc” la Uniunea Europeană pentru a amâna termenul-limită.
Distanța dintre interesele cetățeanului și cele ale clasei politice este cel mai bine ilustrată de felul în care tratăm coloșii industriali și marile companii străine. În timp ce România nu mai are în funcțiune nici combinatul siderurgic de la Galați, nici pe cel de la Hunedoara și nici combinatul chimic de la Târgu-Mureș, lăsând mii de oameni fără loc de muncă și reducând drastic capacitatea de producție națională, statul român a prelungit ilegal licența de explorare a OMV pentru gazele din Marea Neagră și a „iertat” compania austriacă de amenda legală pentru neîndeplinirea obligațiilor din licență.
Aceasta este România: o țară bogată în resurse, dar ruinată moral și administrativ. Și guvernată într-un mod care ne face permanent vulnerabili, neputincioși și, cel mai grav, ne obligă să plătim un preț nesimțit pentru incompetență.
