Tătarcă frumușică, șuvițele tale lucesc și scânteiază sau Tu lucești, tătarcă, șuviță frumoasă a lui Foltea
De fapt, o variantă a poezioarei din legendă vehiculate în jurul Galaților zice „O, frumoasă cu șuvițe, chiar tătarcă dacă ești, tu lucești și scânteiești”. Un mare motiv de mândrie pentru locuitorii din șase sate gălățene: Foltești, Frumușița, Tătarca, Șivița, Tulucești și Scânteiești. Unele versiuni ale legendei leagă poezia de Ștefan cel Mare, altele de bastardul (fiu nelegitim) său, Petru Rareș, produs al uniunii consensuale/consexuale dintre Ștefan și Răreșoaia.
Cu siguranță, totul este o invenție a mândriei intelectualilor-țărani care au trăit pe aceste meleaguri, știutori de carte, iar Ștefan cel Mare și Petru Rareș nu au nimic de-a face cu legenda. Și iată de ce:
1. Frumușița - sat atestat documentar în 1593 (Ștefan a murit în 1504, cu 89 de ani înainte de atestare, iar Petru Rareș a murit în 1546, cu 47 de ani înainte de atestare), sub denumirea de Iuriești. Paul Păltănea scria că „Frumușălu era un ghiol de la marginea satului Iuriești, sat devenit la 1705 Frumușeni și apoi Frumușiţa”.
2. Tătarca - urmare probabilă a taberelor de tătari stabilite la nord de Galați, satul s-a numit la început Tătărani, așa cum este atestat în 1552; în 1679 se folosea forma de Tătărceni, iar în 1681 forma Tătarca. 48 de ani după Ștefan, 6 ani după Rareș.
3. Șivița - atestată documentar în 1588 (deci 84 de ani după Ștefan și 42 după Petru Rareș), nu putea să apară în niciuna dintre legende.
4. Tulucești - atestat în 1552 (48 de ani după Ștefan, 6 ani după Rareș).
5. Scânteiești - atestat în 1448 (9 ani înainte de Ștefan, 79 de ani înainte de Rareș).
Concluzie: Oricât s-ar fi străduit fantomele celor doi voievozi să boteze de-n-călare satele din poezia noastră, datele istorice le stau împotrivă; nu că le-ar fi lipsit puterea lumească, sexualitatea, energia spirituală ori capacitatea de a naște legende. Este, totuși, de luat în seamă semnul de îndoială ridicat de colegul nostru de presă Costel Crîngan: „În același timp, însă, nu pot fi scoase din ecuație nici afirmațiile că, la urma urmelor, cronicarii moldoveni n-au scris chiar tot din ceea ce se putea scrie și că o serie lucruri s-ar putea să le fi scăpat.”
