O ceață deasă a coborât deasupra Mediteranei. Istoricul bizantin Procopius, care era consilier militar al generalului Belisarius, l-a însoțit pe acesta din urmă în două campanii de luptă: una în Persia, alta în Sicilia. Campania siciliană s-a desfășurat în anul 536, când Procopius spunea: "Soarele a luminat fără strălucire, la fel ca Luna, pe parcursul întregului an. Părea că se află într-o eclipsă prelungită și răspândea o lumină neclară".
În același an, un scrib pe nume Michael Sirianul scria: "Soarele a fost în eclipsă pentru 18 luni. Lumina patru ore dimineața, dar lumina nu semăna nici cu ziua, nici cu noaptea".
Ninsori în plină vară în China și Mesopotamia. Cronica Nan Shi a relatat că deasupra Chinei a căzut din cer o substanță care semăna cu o cenușă gălbuie (probabil fosfor) și care putea fi adunată cu mâna. Vremea s-a schimbat atât de tare, încât în anul următor a nins sever în luna august. Ca urmare, recoltele au fost total compromise, iar foametea s-a instalat în toată țara pentru doi ani, ucigând 70-80% din populație.
Cronicarii persani completează și ei dezastrul climatic, menționând o iarnă extrem de rece în această regiune aridă; s-a spus că, din cauza frigului și a ninsorii, "au pierit toate paserile".
Scandinavii și-au părăsit orașele, irlandezii au suferit de foame. Legenda numită Fimbulwinter menționează o iarnă aspră care a durat trei ani. Evenimentul s-a petrecut înainte de Ragnarok, sfârșitul lumii, și este probabil că s-a datorat perioadei extinse de lipsă de strălucire a soarelui. Lipsa resurselor vitale a determinat populația să părăsească orașele.
Autorii Analelor din Ulster (nordul Irlandei) și ai celor din Inisfallen (sudul insulei) au relatat despre lipsa pâinii și foamete, care ar fi durat vreme de trei ani, până în 539.
Poporul Moche din Peru a înfruntat fenomene extreme. Cândva înfloritoare pe coasta de vest a Americii de Sud, civilizația Moche a suferit o lovitură devastatoare în anul 536. Apa Oceanului Pacific s-a încălzit atât de tare, încât peștii au dispărut cu totul. Ca și cum asta nu ar fi fost destul, inundații catastrofale au dus la distrugerea sistemelor de irigații care asigurau creșterea fasolei și a porumbului, hrana principală a populației. Moche nu și-au mai revenit niciodată și, curând, a dispărut ca popor.
"Ceața" a răspândit foametea. Praful galben căzut din cer și întunericul parțial au provocat o criză mondială de foamete. Grânele nu au crescut, iar fructele nu s-au copt. Temperaturile au scăzut cu până la 2,5°C. Din cronicile Evului Mediu Întunecat, se știe că lipsa hranei s-a extins în întreaga Europă, în Egipt și Asia, până în îndepărtata Chină. Întunericul și temperaturile scăzute au durat decenii întregi. A fost nevoie de aproape un secol ca agricultura să-și revină.
Ciuma a lovit Imperiul Bizantin. Tot în anul 536, o cumplită epidemie de ciumă s-a abătut asupra Bizanțului (mai târziu Constantinopole, actual Istanbul). Procopius spune că în prima zi au fost 5.000 de morți; în a doua, 10.000, în a treia, 15.000, în a patra 18.000… Când cenzorii au ajuns la 300.000 de cadavre, s-au lăsat de numărat. Probabil din cauza foametei, sistemul imunitar al populației a scăzut foarte mult, iar boala a putut lovi în voie, atacând mai întâi săracii, apoi negustorii și, în cele din urmă, pe cei care sufereau cel mai puțin de malnutriție - bogătașii. Se spune că molima ar fi ucis zeci de milioane de oameni în întreg Imperiul Roman Bizantin, până la 55% din populație.
Sunt de vină zeii sau altceva?. Istoricul roman Casiodor relatează faptul că anotimpurile păreau să se fi denaturat cu totul și să se fi amestecat într-un mod nefiresc. Principalul vinovat, după el, ar fi fost zeul Vântului, Boreu.
Săpături științifice în ghețari de pe tot cuprinsul globului au scos la iveală însă că alt zeu, Vulcan, ar fi la originea "ceții" ucigașe.
Că în Islanda, dar și în Pacific (probabil Krakatoa, Indonezia) ar fi avut loc erupții vulcanice catastrofale; cenușa fină ar fi fost purtată de vânturi pe tot mapamondul, iar depunerea ei și curățarea cerului ar fi durat ani în șir.
Ce e mai rău e că în Islanda au mai avut loc două erupții puternice, în 540 și 547, ceea ce ar fi dus la prelungirea stării de criză climatică, acum caracterizată drept "mica glaciațiune medievală".
