Europa nu mai tratează insolvența ca pe un accident. O vede ca pe un proces. Un proces lent, previzibil, care poate fi observat din timp și, în multe cazuri, corectat înainte să devină ireversibil. De aici a apărut Directiva (UE) 2019/1023, un act normativ care nu promite miracole, dar pune pe masă un principiu sănătos: când apar primele semne serioase de dificultate financiară, reacția trebuie să fie timpurie, responsabilă și orientată spre prevenție, nu spre improvizație de ultim moment. Directiva nu obligă un administrator să apese un buton anume. Nu spune „de mâine ești în concordat”. Spune, însă, ceva mult mai incomod: când insolvența devine probabilă, nu mai ai voie să stai pe margine. Ai obligația să acționezi, să ții cont de interesele creditorilor, să eviți agravarea datoriilor și să folosești instrumentele de restructurare disponibile. Prevenția nu este un gest de bunăvoință, ci o formă de responsabilitate. România a transpus această directivă. Formal, corect. Din iulie 2022 avem concordat preventiv, avem vot pe clase, avem mecanisme moderne pe hârtie. Substanțial, însă, am ales varianta minimă: totul rămâne facultativ, fără praguri clare, fără declanșatori obiectivi, fără consecințe reale pentru pasivitate. Legea îți spune că poți acționa, dar nu te constrânge să o faci la timp. Iar în economie, „mai târziu” este aproape întotdeauna sinonim cu „prea târziu”.
Cazul Liberty Galați este exemplul perfect al acestui decalaj dintre spiritul legii și aplicare. Dificultățile financiare nu au apărut brusc. Din 2022, creditorii au început să ceară în instanță deschiderea procedurii insolvenței. În 2023 și 2024, numărul cererilor a crescut accelerat, arieratele s-au acumulat, iar oprirea unor capacități de producție din motive financiare a arătat limpede că fluxurile operaționale nu mai susțin obligațiile curente. Toate acestea sunt semnale clasice de insolvență economică, exact acele semnale pentru care Directiva europeană a fost gândită. Și totuși, mecanismul de restructurare preventivă a fost accesat abia în martie 2025. Nu pentru a preveni insolvența, ci pentru a administra efectele ei. Între timp, masa credală a explodat, relațiile comerciale s-au erodat, iar valoarea întreprinderii a scăzut. Costul întârzierii nu a dispărut. A fost transferat, discret, către furnizori, angajați, bugetul public și economia locală. Aici apare marea confuzie care domină discursul public: tendința de a cere ajutor, în loc de reguli aplicate.
În jurul combinatului, mesajele politice locale nu au insistat pe aplicarea timpurie a mecanismelor existente, ci pe cereri de clemență guvernamentală, credite preferențiale, garanții de stat și intervenții excepționale. Cu alte cuvinte, nu pe prevenție, ci pe tratament de urgență. Este un reflex vechi și păgubos. Când lucrurile scapă de sub control, nu cerem responsabilitate managerială, intervenție la timp sau bun-simț economic, ci bani publici, derogări, soluții excepționale care să repare, pe genunchi, ceea ce putea fi limitat cu luni sau ani înainte. Uniunea Europeană și-a făcut partea. A pus cadrul pe masă, a oferit instrumentele, a construit un mecanism de prevenție. Dar UE nu vine să ni le bage și-n traistă. Nu poate forța administrații locale, politicieni sau manageri să folosească bunul-simț. Asta ține de maturitatea noastră instituțională. Directiva nu a fost gândită ca un colac de salvare aruncat după naufragiu, ci ca un radar montat pe punte. Dacă alegi să îl ignori și să ceri ajutor abia când vezi apa în cală, problema nu mai este lipsa de instrumente, ci refuzul de a le folosi. Pentru că, oricât de des am invoca salvări și excepții, un adevăr rămâne valabil: nu poți cere mereu colaci de salvare dacă refuzi să repari gaura din barcă.
