Ai crezut c-am s-azvârl (peste sufletul tău)
cu venin, cu nămol, cu părere de rău...?
ai gândit c-am să-ncerc să te smulg din înalt,
din adânc, din sublim, din eternul neant...?
că vroiesc să te-aduc şi să vezi ce-ai făcut
din ateu, din bigot, din frumos şi din slut,
din sărac, din bogat, din curat, din mizer,
şi din rai, şi din iad, din pământ şi din cer?!
Ai crezut...şi m-ai dat drept lucrare la sfinţi,
să mă treacă prin ciur, prin secure şi dinţi,
să m-aşeze în ştreang, să mă suie pe rug...!
te-ai făcut că mă uiţi doar să vezi dacă fug...!
am crezut că-nţelegi cum nu am de-ales,
cât mai am de păcat...însă n-ai înţeles...!
am crezut că mă treci pe curat, lângă sus...!
m-ai trecut pe murdar...şi măcar nu ai spus!
Şi, de fapt, eu am vrut să întreb ce mai faci:
dacă eşti sănătos, dacă eşti cu cei dragi,
dacă ai ce iubi, dacă vii, dacă pleci,
dacă ai vrun răspuns, dacă ai loc de veci...!
Mă condamni fără loc, fără timp, fără mod...
şi doar ştii că-s naiv şi mărunt...şi nu pot
aşa, cum crezi tu...mi-s batistele albe,
mi-s vorbele-n lacrimi, mi-s gloanţele oarbe!
