Se simte în aer o liniște grea, ca o apăsare. Nu e liniștea aceea bună, dintr-o dimineață de vară, când îți bei cafeaua în tihnă și simți că ai timp. Nu. E o liniște de dinaintea furtunii, una care nu anunță nimic bun. O tăcere apăsătoare, care vine nu din calm, ci din teamă. E tăcerea celor care nu mai întreabă „ce-o să mai fie?”, pentru că, așa, din instinct, simt că răspunsul n-o să le placă.
La noi, în România, liniștea asta are chipul fricii. Frica de ziua de 1 august, când vin taxe noi, scumpiri noi, și iar suntem amenințați că trebuie să strângem cureaua „pentru binele nostru”, dar acest „bine” pare că se tot amână de ani buni. TVA mai mare, pachete de măsuri de austeritate - unul după altul, fără număr și fără pauză. Carburanții se scumpesc, mâncarea se scumpește, chiriile o iau razna, facturile sunt mai mari. Și toate aceste scumpiri vin peste o populație deja vlăguită de inflație, de rate, de lipsa perspectivelor. Acum, viața noastră se măsoară în calcule și tăieri de cheltuieli. Gândul la „viitor” a fost înlocuit de întrebarea: „Oare luna viitoare cum ne mai descurcăm?”.
Dar România nu e singură în această teamă. Peste Ocean, America trăiește propriul ei haos, tot mai zbuciumată, de la o zi la alta. La granița Europei, Ucraina se chinuie în lupta cu marele urs. Iar în jurul Orientului Apropiat se adună nori negri. Lumea e ca o tablă de șah, unde fiecare mutare pare să încurce și mai tare jocul. E o nesiguranță mare peste tot, și parcă nu știm încotro s-o apucăm.
Să nu mai vorbim de pandemie, care ne-a lăsat urme adânci. Oare mai vine alta? Și dacă nu e pandemie, e cod roșu de căldură. Dacă nu e foc, e apă. Lumea parcă arde și se îneacă în același timp. Schimbările astea de vreme nu mai sunt doar vorbe goale - sunt aici, se văd în fiecare anotimp dat peste cap, în fiecare știre care începe cu „dezastru”. Vremurile nu mai sunt „ca pe vremuri”, totul s-a schimbat, și parcă natura se răzbună.
„Aș pleca din țară” - aud tot mai des. E ca un refren al resemnării. Ca o ultimă șansă să fugim de o realitate care ne-a obosit prea devreme. Dar unde să pleci, când toată lumea așteaptă următorul șoc? E greu să găsești un loc liniștit, când neliniștea s-a așternut peste tot.
E o liniște care nu prevestește nimic bun. O liniște care stă ca o apăsare peste viețile noastre, peste ecranele telefoanelor, peste mesele din bucătărie. Lumea întreagă pare că-și ține răsuflarea. Așteptăm următoarea criză, următoarea decizie politică proastă, următorul val - de scumpiri, de teamă, de vești care ne iau și ultima fărâmă de optimism.
Dar... românii au văzut furtuni și mai rele. Au trecut prin lipsuri, prin tăceri grele, prin cozi, prin promisiuni neîmplinite. Și mereu au așteptat soarele de după furtună. Poate că în asta stă, de fapt, puterea noastră: nu în lipsa furtunii, ci în curajul de a merge mai departe, cu fruntea sus, chiar și când vântul ne vine în față.
