Asta-i copila cea mai mică a morarului cu moară la Răspântie. Morarul, Costică Spulber, locuieşte chiar la locul de muncă, adică într-o odaie din aripa stângă a clădirii uriaşe, cu motor uriaş, cu piatră uriaşă, cu pod uriaş. În pod, printre tot felul de substantive necesare acestei fabrici de făină, locuieşte toată familia sa: nevastă-sa Carolina... băiatul, Carol... şi fata, Maria. Nevastă-sa e casnică, adică morăriţă. Băiatul e student la Facultatea de Morari şi Panificatori Profesionişti, unitate didactică din cadrul Universităţii „Pălămida” din Bălăbăneşti. Maria-i şcolară la Liceul de Plăcintă şi Prescuri din Lungeşti, unde am cunoscut-o când treceam spre Vinderei. Era în recreaţia mare şi stătea la gard. Am salutat-o, iar ea mi-a răspuns. Şi mi-a şi zâmbit desdemonic. Tulburat de viteza de înfiripare a idilei, am invitat-o la o scăldare-n băltoaca lui Cujbă din Năuceşti, duminica viitoare.
Duminica viitoare-i chiar mâine. Mâine vine foarte greu, aproape că mi se pare că nu mai vine, aşa de-namorat îs, „vai de capul creierului meu!”, ca să-mi amintesc de Îngerul cu o Carte în Mână, că n-am habar ce mă aşteaptă! Şi ne întâlnim la baltă. Balta are nuferi albi şi galbeni. Vreau să-i dau unul. Dar ea cică se duce să-şi ia singură. Şi se avântă prin apa tulbură a iazului. Deodată, n-o mai văd. Stau o clipă, două, trei... intru în panică. Şi-mi aduc aminte că exact în locul acela s-a înecat şi Maria perceptorului Tânjală, văr primar cu Jupuitu din „Moromeţii”. Cică nişte blesteme, cică...!...
Peste trei zile, morarul Spulber şi-a îngropat fata înecată lângă nuferi! Am plâns şi eu!... Ehei, ce lume tristă şi multă a venit la mormântare! Mama fetei duse m-a rugat să car crucea! Eu să car crucea Mariei?... Mă ia cu tremur! Însă nu pot refuza! Nu a vrut să-i smulg eu nufărul… şi uite ce-a păţit! Acum i-am pus doi nuferi la cap! „Vai, ce bine-i stă! Vai, ce bine-i stă!” - turuie şi hlizeşte aiurea nebuna Răspântiei spre Adam.
Groparii bat cuiele, astupă groapa... şi pleacă la comând! Eu rămân să desenez un epitaf pe cruce! „ce lungă şi frumoasă aşteptare/ cu toamna-n suflet, lângă depărtare,/ cu ochii pe fereastră, până unde/ crezi că iubirea (poate) se ascunde/ şi te pândeşte (simplă şi flămândă)/ să vadă cum şi dacă stai la pândă/ şi să audă când o strigi aproape, măcar o noapte, dincoace de ape!// ce lungă şi frumoasă aşteptare/ cu sufletul în lux de lumânare,/ cu lumânarea-n suflet, flăcărată,/ aşa, să nu se stingă niciodată.../ să ardă, uite-aşa, cu tot cu moarte,/ cu tot cu depărtare, mai departe.../ până ajunge dincoace de ape,/ aproape, mai aproape, mai aproape...!”...
NIMIC ÎN PLUS!
