Uite: pe strada Domnească, alături de o bancă veche şi încărcată cu amintiri rele şi bune, văd un om/bărbat fără picioare, cum stă şi tace într-un cărucior! Lângă el, pe bancă, stă o femeie naltă, distinsă, tăcută, elegantă, rece, în rochie clasică, picior peste picior!
Uite: bărbatul acesta nici nu vorbeşte, nici nu lăcrămează, nici nu se vaietă că-i nenorocit! Dar nici nu întinde mâna! Şi nici nu cere cu vorbe! Şi, chiar dacă nu cere, nici eu nu am să-i dau nici măcar un leu! Îndrăznesc să-i cer femeii! Adică să mă împrumute, până mâine, pentru omul meu!
Uite: văd cum începe să bată vântul dinspre bărbat spre mine! Nădăjduiesc şi eu să zică ceva acest om! Să scoată o vorbuliţă despre el şi despre necazurile sale! Poate încep şi eu să-(l) aud! Să aud ce însemnează să nu ai picioare! Nici măcar picioare de frasin ori de agud!
Uite: chiar că nu am ce zice! Chiar că nu am ce face! Fiindcă nici femeia ceasta nu are bani! Nu are măcar o leţcaie să-mi împrumute pentru ca să-l miluiesc pe omul acesta! Mă simt penibil! Nu-s în stare de nimic! Nici măcar să ajut un om cu picioarele tăiate! Mă apropii de femeie! Zadarnic mă apropii! Şade fixă! Este oarbă! Este oarbă, Dumnezeule! Şi zâmbeşte sub castani!
Uite: ce frumoasă-i, totuşi, această femeie lângă acest bărbat! Şi cât de senină-i lână nenorocirea din cărucior şi-n propria nenorocire! Şi mai şi surâde sub cerul indiferent! Surâde mai frumos şi mai curat ca mine, ca oricine! De parcă nu-i la un capăt al nenorocirii, lângă omul/bărbatul ei, femeia lui!...
Uite: pe strada Domnească, prin acelaşi loc, pe lângă aceeaşi bancă, trec în altă ziuă! Trec să le duc un bănuţ, să le duc o vorbă bună, să nu li se mai pară că nu-i mai aude şi nu-i mai vede nimeni, să nu-şi mai amărască şi sufletul că totu-i în zadar! Trec, dar aceşti doi oameni nu mai sunt aici! Mă uit în jur! Nu-i văd! Mă uit în zare... şi-i văd cum pogoară încet, din calendar!
[Publicitate: "se aglomerează lacrimi între cer şi infinit,/ orbul mângâie distanţa de la pâine la cuţit" - (Iolanda Cremene - Moldova)]
